10Vezi toate fotografiile

Gânduri despre Antimis la sfinţirea acestuia

Fiecare antimis în parte se sfinţeşte prin stropirea cu agheasmă şi prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul Sfintei Cruci. Înainte de a fi dăruite bisericilor ce urmează să fie sfinţite, – sau în cazul în care noul episcop sau chiriarh al locului doreşte să schimbe antimisul –, arhiereul pune în buzunăraşul cusut pe spatele antimisului o părticică din moaştele unui mucenic, îmbrăcate în ceară şi unse cu Sfântul şi Marele Mir.

Antimisul simbolizează giulgiul în care a fost înfăşurat trupul Domnului nostru Iisus Hristos la punerea Sa în mormânt, precum şi mormântul Acestuia.

Originea antimiselor este legată de două perioade diferite: cea preiconoclastă şi cea post-iconoclastă.

În epoca preiconoclastă, în piciorul Sfintei Mese se puneau părticele din moaştele martirilor. Această practică îşi avea originea în creştinismul primar, când mormintele martirilor serveau drept loc pentru Sfânta Masă. Însă de multe ori, din cauza tulburărilor cauzate de persecutori, preoţii erau nevoiţi să întrerupă Sfânta Liturghie şi să o continue în alt loc. În atari situaţii, sfintele erau înfăşurate într-o pânză specială pe care se continua săvârşirea Sfintei Liturghii.

Ulterior, într-un buzunărel special amenajat s-au pus părticele din moaştele martirilor, pânza servind astfel drept altar mobil. De multe ori, antimisul a servit şi drept certificat de hirotonie pentru slujitor, întrucât, având semnătura episcopului locului sau a celui care l-a hirotonit, dovedea dacă este sau nu în comuniune cu Biserica dreptslăvitoare. Astfel se întâmpla în vremea Sfântului Vasile cel Mare, când ortodocşii, din cauza arienilor, semiarienilor sau sabelienilor, erau persecutaţi, iar sfântul slujea în afara cetăţii. Multe dintre scrisorile sale redau acea tristă realitate în care ajunsese Biserica în vremea persecuţiilor lui Iulian Apostatul.

Sub forma şi dimensiunea celor de astăzi, antimisele apar abia prin secolele VII-VIII, răspândirea lor fiind favorizată de persecuţiile iconoclaste, când iconodulii, alungaţi din biserici de iconoclaşti, erau nevoiţi să săvârşească Sfânta Liturghie în aer liber. Ele se găseau şi în paraclisele particulare ale dregătorilor din Bizanţ, paraclise care nu se sfinţeau; aşezarea pe Sfânta Masă a antimiselor cu semnătura chiriarhului conferea autoritate canonică şi paraclisului.

Începând cu secolul al XVII-lea, antimisele au fost aşezate în toate bisericile, chiar şi în cele unde Sfânta Masă fusese sfinţită. Astăzi, preotul primeşte antimisul de la episcopul său, a cărui semnătură garantează nu numai existenţa unei comunităţi euharistice locale, ci şi comuniunea sacramentală ce există între arhiereu şi preot.

Sfinţirea antimiselor se săvârşeşte de chiriarhul locului înainte de a se începe Sfânta Liturghie. Arhiereul, îmbrăcat cu veşmintele liturgice, ca la Sfânta Liturghie, Îl roagă pe Arhiereul cel Veşnic, Care poartă grijă de mântuirea neamului omenesc, să-l învrednicească fără de osândă a săvârşi sfinţirea antimiselor puse înainte, care s-au făcut întru slava măririi Lui şi spre mântuirea noastră, prin împărtăşirea euharistică. După această rugăciune, se începe slujba de sfinţire, însoţită de cereri speciale, legate de momentul sfinţirii.

După rostirea ecfonisului obişnuit, urmează o rugăciune structurată în trei părţi. În prima parte se vorbeşte despre atotputernicia lui Dumnezeu, în partea a doua se vorbeşte despre Sfinţii Apostoli care, prin primirea Duhului Sfânt, au sădit biserici în tot pământul, pentru ca să se aducă în ele preasfintele şi cele fără de sânge jertfe, iar partea a treia cuprinde epicleza propriu-zisă: „Rugămu-ne Ţie, trimite pe Sfântul Duh cel închinat şi atotputernic şi sfinţeşte antimisele acestea. Umple-le pe dânsele de lumina cea veşnică, fă-le pe dânsele să fie spre plăcerea locuinţei Tale, fă-le locaşul măririi Tale, împodobeşte-le pe dânsele cu dumnezeieştile Tale daruri cele mai presus de lume, încât dumnezeieştile jertfe ce se vor săvârşi peste dânsele, să ajungă la Sfântul cel mai presus de ceruri şi tăinuitorul Tău jertfelnic”.

După ectenia mică, urmată de un ecfonis special, se rosteşte rugăciunea de sfinţire a apei de trandafir, pregătită în prealabil. După ce antimisele sunt stropite cu apă de trandafir, însoţit de formula din Psalmul 50, 8: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”, fiecare antimis în parte se sfinţeşte prin stropirea cu agheasmă şi prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul Sfintei Cruci.

În acest timp se citesc psalmii 132, 83, 131, 92, încheindu-se cu versetele 1 şi 12 din Psalmul 25: „Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutatea mea am umblat [...] Căci piciorul meu a stat întru dreptate; întru adunări Te voi binecuvânta, Doamne”.

Imediat după citirea psalmilor, se cântă troparele: „Sfinţilor mucenici...” şi „Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule...”, tropare care se cântă şi la Sfânta Taină a Cununiei, şi la cea a Hirotoniei. La punerea antimisului pe Sfânta Masă, se cântă troparul „Iosif cel cu bun chip...”, urmat de rugăciunea de biruinţă: „Slavă Ţie, Dumnezeului nostru, în veci. Amin”.

După această rugăciune, arhiereul citeşte alte trei rugăciuni consecutiv. În prima rugăciune I se cere Mântuitorului Iisus Hristos ca, pentru rugăciunile sfinţilor mucenici ale căror moaşte au fost puse în acele antimise, „să ne învrednicească ca să-I aducem peste dânsele jertfa cea fără de sânge”. Rugăciunea a doua aduce aminte de bunătatea lui Dumnezeu, care a instituit Taina Hirotoniei şi a întemeiat Biserica, pentru ca atât Sfinţii Apostoli, cât şi cei care au urmat lor să înalţe altare şi pe ele să se aducă jertfa cea fără de sânge spre iertarea păcatelor, spre îndreptarea vieţii şi spre plinirea a toată dreptatea. Rugăciunea a treia este de fapt o invocare a harului lui Dumnezeu, cel dat Sfinţilor Apostoli şi cuvioşilor părinţi ai Bisericii din prea multa iubire de oameni a Părintelui ceresc: „Umple de mărire, de sfinţire şi de har jertfelnicul acesta, ca jertfele cele fără de sânge ce se vor aduce pe dânsul Ţie să se prefacă în preacuratul Trup şi scumpul Sânge al Unuia-Născut Fiului Tău, marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre mântuirea a tot poporului Tău şi a nevredniciei noastre”.

Pericopa apostolică ce se citeşte în cadrul slujbei de sfinţire este de fapt scrisoarea pe care o adresează Sfântul Pavel evreilor, cărora le recomandă să privească în viaţă la ţinta Hristos, care este dincolo de Moise.

La rândul ei, pericopa evanghelică ne aduce în atenţie momentul sfinţirii Templului din Ierusalim, precum şi disputa dintre iudei şi Hristos. După obişnuita ectenie întreită, se face otpustul.

Timp de şapte zile, se săvârşeşte Sfânta Liturghie pe antimisele sfinţite. Înainte de a fi dăruite bisericilor ce urmează să fie sfinţite, – sau în cazul în care noul episcop sau chiriarh al locului doreşte să schimbe antimisul –, arhiereul pune în buzunăraşul cusut pe spatele antimisului o părticică din moaştele unui mucenic, îmbrăcate în ceară şi unse cu Sfântul şi Marele Mir.

Moaştele mucenicilor din antimise şi din piciorul Sfintei Mese arată că Biserica s-a întemeiat pe jertfa lui Hristos, dar se susţine şi prin jertfa celor care cred în El, mărturisindu-L. Primul dintre aceştia a fost Sfântul Arhidiacon Ştefan care, asemenea Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34), a îngenuncheat şi a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” (Fapte 7, 60).

Sfinţii se odihnesc în Dumnezeu şi ne încredinţează că Dumnezeu ne-a chemat şi permanent ne cheamă să ne apropiem „cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor la timp potrivit” (Evrei 4, 16). Iată de ce Hristos – spune Sfânta Scriptura – face să se vadă „sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o” (Apocalipsa 6, 9).

Antimisul este întotdeauna învelit într-o pânză, care se numeşte iliton (cămaşă). Ilitonul ne aduce aminte de mahrama cu care a fost înfăşurată faţa Mântuitorului. Deasupra antimisului se aşază Sfânta Evanghelie, prin care se vestesc toate cele ce s-au săvârşit şi se săvârşesc de către Hristos cu valoare veşnică; desigur, cu încredinţarea pe care ne-o întăreşte Sfântul Evanghelist Ioan – ucenicul iubit al Mântuitorului a cărui mărturie ştim că e adevărată (Ioan 21, 24) – că „Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”, şi crezând, să avem viaţă veşnică în numele Său (Ioan 20, 31).

Aceasta ar fi pe scurt istoricul apariţiei antimiselor!

Adăugați un comentariu