Titlul oficial al lui Petru Movilă, potrivit literelor care îi înconjurau stema – П М А М К Г Є К А П
Partea I
Sfânta Biserică Ortodoxă Română cinsteşte pe Sfântul Ierarh Petru Movilă, care a fost „unul dintre ctitorii vieţii spirituale din Răsăritul şi Sud-Estul european”[1], care a umplut o epocă întreaga cu personalitatea-i covârşitoare. Deși format ca om de cultură apuseană, el a rămas credicios Bisericii Răsăritene, pe care, prin cultură și dragostea de carte a deschis-o spre țara mamă, prin tipografiile instalate la Govora, Târgoviște și Iași. De aceste tipografii se leagă procesul de înnoire spiritual-eclesiastică a Ortodoxiei românești, prin operele Mitropoliților Varlaam și Movilă, prin introducerea limbii române în Biserică și nașterea Academiei domnești a lui Vasile Lupu după modelul și cu profesorii trimiși de la Kiev.
Este deci mai mult decât o datorie să evocăm personalitatea autorului Mărturisirii Ortodoxe. Lucrarea laborioasă a Sinodului de la Iaşi[2] din anul 1642, a demonstrat prin Domnitorul ei luminat şi iubitor de artă, cultură şi spiritualitate creştină ortodoxă, care a fost Vasile Lupu, prin Mitropolitul cărturar Varlaam, autorul Cazaniei tipărită la Iaşi în anul 1643, prin prinţul Petru Movilă, ajuns mitropolit al Kievului, şi „părinte iluminător al Ortodoxiei ecumenice”, a contribuit în mod pregnant la apărarea credinţei ortodoxe, la stingerea unor divergenţe, la formularea de răspunsuri şi concluzii care au devenit normative pentru toţi creştinii ortodocşi.
Personalitatea şi exemplul oferit de către marele ierarh Petru Movilă, prin importanţa evenimentelor cărora le-a fost nu doar contemporan, cât mai ales pentru acelea la care şi-a adus o remarcabilă contribuţie, au făcut din el „una din figurile cele mai reprezentative ale culturii din țările Europei răsăritene în prima jumătate a secolului al XVII- lea”[3], prin implicații care nu pot fi făcute aprehensibile cititorului decât printr-o descriere a stării politico-sociale și spirituale a acelor vremuri de tulburare. Despre locul ocupat în acest secol de cel ce s-a învrednicit de cununa sfințeniei pentru desăvârșita sa viață, lucrare și nestrămutată credință, Mitropolitul Petru Movilă[4], s-au realizat ample studii semnate de Nicolae Iorga, George Mihăilă, Nicolae Cartojan, George Ivașcu, Virgil Cândea, Dan Horia Mazilu, De asemenea, monografii de referință au alcătuit Petru P. Panaitescu[5], Matei Cazacu[6] și Nestor Vornicescu.[7]
„Petru Movila fost, fără îndoială, una dintre cele mai remarcabile figuri ale Bisericii Ortodoxe din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Mai degrabă un om de acțiune decât un gânditor și mai degrabă un păstor decât un teolog, și-a dedicat întreaga viață apărării Ortodoxiei, amenințată atât de catolicism, cât și de confesiunile luterane și calviniste. În vederea unei confruntări mai echilibrate, Movilă a întreprins o adevărată reformă a Bisericii sale și numai moartea prematură l-a împiedicat să ducă la bun sfârșit lucrarea … Este permis, credem, să admirăm această întâlnire dintre Est și Vest într-un om care a fost un precursor și a cărui muncă merită să fie cunoscută dacă nu imitată de toți cei care, în zilele noastre, caută să reînnoiască legăturile spirituale ale Răsăritului cu Apusul.”[8]
Inițiator al unui amplu program de revigorare culturală și eliberare națională, prin opoziția față de legislația statului polonez față de Ortodoxie în teritoriile anexate (Lituania și Ukraina dimpreună cu Kievul, făceau parte din Regatul Poloniei), a dus o luptă acerbă pentru legiferarea limbii ukrainene în administrație și școli. Nu numai că a reușit să-l convingă pe Regele Wladislaw al IV-lea să redea Mitropoliei de la Kiev statutul anterior și implicit, drepturile, ci marele ierarh, după recuperarea Catedralei Sf. Sofia și a domeniului Berestovo, avea să le transforme într-un adevărat centru de rezistență antiunionistă și anticalvină, fapt ce a schimbat cursul istoriei pentru poporul ukrainean. Imediat ce a fost ales stareț la Pecerska a înființat o școală pentru călugării tineri unde, conform obiceiului epocii, învățau, în limba latină : teologie, filosofie, literatură clasică și retorică. A ctitorit pe moșia sa mânăstirea Goloseevskij închinată Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, care mai târziu avea să devină schit al Lavrei. A înființat Colegiul Movilă (Mohyla) unind școala de la Lavra Pecerskaia cu cea a Frăției Teofaniei din Kiev, care avea să devină Duhovnaja Akademija – Academia Teologică sau Academia Kieveană Mohyla. În deceniul următor a întemeiat școli în întreaga Ukraină, un colegiu la Kremenits și încă o academie la Vinnytsia, despre care specialiștii afirmă că au fost determinante pentru progresul social și educațional al țării de adopție. Când Petru cel Mare (1672-1725) a declanșat procesul de modernizare a Rusiei, ea a început prin preluarea direcțiilor curentului kievo-movilean prin reprezentanții Akademiei, un iluminism clasic care a stimulat reforma și activitatea eclesială și care, ulterior avea să evolueze spre conturarea trăsăturilor culturii laice, ceea ce l-a determinat pe istoricul rus Venelin să afirme: „cultura modernă a Rusiei se datorează principelui Petru Movilă și împăratului Petru cel Mare; dar e greu să decidem care dintre ei este mai mare.”[9]
Prin aportul său eclesial- duhovnicesc și instrumentarea relațiilor politice, spiritul său iluminist a reușit să organizeze Ortodoxia la nivel dogmatico-liturgic și instituțional, reclădind Biserica Ortodoxă poloneză, (care cuprindea și Bielorusia și Ukraina) prin aceasta deschizând porțile unei adevărate și profunde renașteri eclesiastice.
Se poate spune, din această perspectivă, că viaţa – ca desfăşurare diacronică a evenimentelor, nu se deschide cunoașterii doar din limita orizontului celulei sau din inerția unui dublu helyx ADN, ci este definibilă într-un cadru istorico-eclesial animat de simboluri și evenimente, adevărații markeri sociali și spirituali capabili să evidenţieze în miezul unei abordări hermeneutice, alteritatea dintre adevăr şi cunoaştere printr-o relaţie biunivocă, în care întotdeauna precede adevărul. Astfel, personalizându-le prin medierea unor trăsături antropomorfice, Acad. Gheorghe Vlăduțescu considera Răsăritul şi Occidentul creştin s-au constituit în cursul Evului Mediu ca figuri social-culturale distincte: conservatoare şi defensivă, de inspiraţie platonică, mistică şi orientată spre transcendent şi atemporal, în Răsăritul ortodox; progresivă şi ofensivă, de inspiraţie aristotelică, juridică şi orientată spre imanent şi istorie în Occidentul catolic.[10]
Să ne reamintim astfel că, începând cu mijlocul secolului al XlV-lea, lumea creştină occidentală a fost zguduită de un şir de dezastre şi încercări. Marea ciumă din 1348 şi numeroasele epidemii care-au urmat-o, „Războiul de o sută de ani” şi cortegiul lui de suferinţe, nenorocirile care au lovit Biserica la nivelul papei însuşi, cu schisma din sânul Bisericii catolice şi conflictele dintre papi şi concilii din timpul captivității babilonice (1309-1377) de la Avignon, care au apărut multora ca pedepse ale lui Dumnezeu şi semne ale unor nenorociri viitoare şi mai mari. Mai mult decât în oricare altă perioadă a istoriei, avea să-şi facă apariţia un climat de teamă colectivă: de ciuma neagră (yersinia pestis) în faţa căreia oamenii se simţeau și chiar erau cu desăvârşire dezarmaţi; frica de Satana şi de vrăjitori; mai ales frica de moarte, de Judecata de Apoi şi de Infern. Din perspectiva rolului psiho-social jucat de frică, Evul Mediu[11] a fost descris adesea prin instrumentalizarea adevărului de către Inchiziție și legalizarea mijloacelor de instaurare a fricii (de la instrumente de tortură la arderi pe rug). Se produc astfel stări de permanentizare ajutorul cunoscutelor „argumente” punitive datorită cărora frica devine nu doar element educativ ci și un factor de presiune în societate.
În Apus, pentru a pune capăt schismei din sânul Bisericii catolice şi pentru a declanşa reformele dorite, în secolul al XV-lea au fost reunite concilii (Konstanz Basel), pentru a restabili unitatea sub autoritatea unui papă unic. În schimb, nici conciliile şi nici papa n-au reuşit să realizeze reformarea Bisericii deși Europa creștină apuseană reclama cu precădere, prin cei mai valoroşi exponenți, ca Erasmus ori Martin Luther, că instituția eclesială ar trebui să fie formată de un un cler ai cărui membri să nu fie doar distribuitori de sacramente și indulgențe, ci oameni instruiți capabili să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi să răspundă astfel neliniştilor şi preocupărilor sociale ale timpului.
Reforma Protestantă, prin Luther, Zwingli şi Calvin, prin inovațiile lor doctrinare, la care s-au adăugat și devierile matrimoniale ale regelui Henric al VIII-lea (1491-1547) cu al său Act de supremație (1530) prin care devenea „unicul și șeful suprem al Bisericii Angliei”, ieșind astfel de sub autoritatea Romei, au făcut din intervalul cronologic al secolelor XVI și XVII un apogeu al frământărilor. Luther aducea cu sine nu numai nefirescul, pentru că, în virtutea apartenenței sale la Ordinul Rozicrucian[12] declanșa și cel mai important efect asupra creștinismului occidental: pierderea verticalităţii transcendente ca expresie a pierderii sensului fondator de legătură divino-antropică al religiei autentice (re-ligare), al credinţei creştine cu trăsăturile ei specifice.[13] Protestantismul lui Luther şi inovațiile cultice ale radicalismului lui Jean Calvin, reprezintă sursele în care trebuie să căutăm „causa causarum” a individualismului. Acum, autonomia naturii umane este considerată o ruină iremediabilă în raport cu harul care nu mai transformă, ci obligă şi predestinează, punând sub semnul întrebării orice autoritate sau instituţie, inclusiv cea a Bisericii (care nu mai este considerată trup mistic al lui Hristos). Sunt semnele „începutului sfârşitului” pentru reprezentările cosmologice tradiţionale, ierarhice și debutul cristalizării noii societăţi eminamente umaniste, voluntariste şi activiste a noului „politikon zoon”.[14]Calvin a fost cel dintâi care a anunţat legătura modernă între angoasă şi raţionalitate și care a anihilat dihotomia ierarhică: elementul mundan dispare cu totul în teocraţia sa atipică.[15] Individul este acum în lume, iar valoarea individualistă domneşte fără restricţii sau limitări. Individul-în-lume „progresează” în împlinirea ordinii lui Dumnezeu pe Pământ întru Slava Lui (ad maiorem Dei gloriam – formula lui Calvin)[16] iar după aceasta, odată cu sectele, cu epoca Luminilor şi celelalte, axându-se pe ideea că Dumnezeu este Voinţă, prin conceptul de predestinaţie avea să cultive o solitudine umană privată de prezenţa unui Dumnezeu Personal și să transforme Biserica dintr-o instituţie de graţie şi mântuire, într-un instrument de disciplinare, o instituţie de sanctificare şi creştinare a vieţii cetăţii.[17]
Conflictele interetnice şi interconfesionale, multe dintre acestea în detrimentul intereselor Ortodoxiei, s-au declanșat prin încercarea curiei romane de a aduce Estul sub ascultarea papalității. Prin apariţia Protestantismului, Biserica Romano-Catolică a pierdut în afară de averi şi un însemnat număr de credincioşi[18], aceeaşi Biserică Apostolică căutând, după inerentul moment de derută, să profite de dificultățile orotodocșilor, astfel încât prin diferite mijloace de repliere dogmatică și administrativă, antamate la Conciliul de la Trento (1545-1563) recupereze din spațiul ortodox ceea ce a pierdut în Germania, Polonia și Lituania. Altfel spus, în istoria ecleziastică „dezvoltarea catolicismului post-tridentin a primit numele de Contrareformă, pentru că prin ea centralismul papal, susţinut energic de ordinul iezuiţilor, a căutat pe de o parte să stăvilească răspândirea Reformei protestante și să realizeze reforma interioară a catolicismului. Reuşita a fost minimalizată poate și pentru faptul că nu se deosebea cu mult de catolicismul medieval (prin uniatismul preluat după model florentin) decât prin modernizarea mijloacelor şi a metodelor folosite pentru propaganda catolică în lume”[19], prin instalarea ierarhiei proprii prin intermediul Congregației De Propaganda fide (înființată în 1622) în partibus infidelium. Contrareforma papală din secolul al XVI-lea a generat interese politice partinice și s-a soldat cu „răpiri” reciproce de teritorii, bunuri şi credincioşi, soldate cu desprinderea de Biserică și coagularea unor grupuri denominaționale întemeiate pe o întreagă suită de mărturisiri de credință personalizate după liderii lor harismatici.
Biserica Ortodoxă trebuia să facă față nu numai infiltrărilor protestante și atacurilor catolice ci, printr-o susținută activitate diolomatică, trebuia să deslușească și să anihileze, pe cât posibil, intrigile acestora pe care le țeseau la Înalta Poartă (să ne amintim că Patriarhul Chiril Lukaris, destituit de cinci ori, apoi sugrumat de către ieniceri[20], în 7 iulie 1768, lângă San Stefano.)[21]
Cam în vremurile când în Moldova Domnitorul Vasile Lupu şi Mitropolitul Varlaam erau preocupaţi de terminarea lucrului de la Mănăstirea Trei Ierarhi (sfințită la 16 mai 1639), în care aveau să instaleze aşezăminte binefăcătoare pentru ţară, în lumea ortodoxă se petrece un fapt, care arată că ierarhul nostru se bucura de o preţuire deosebită nu numai pe lîngă clerul din ţară ci şi în cercurile bisericeşti din Orientul grecesc. Astfel, în scaunul rămas liber, printre cei trei candidaţi canonici găsiţi vrednici a ocupa acest tron al Patriarhiei de Constantinopol, actul sinodal din 1 iulie 1639, trecut în „sfânta Condică a Marei Biserici a lui Hristos” îl menționa „în al treilea rând pe Prea Sfinţitul Mitropolit al Moldovei chir Varlaam.”[22]
Pr. Mihai Cobziuc
[1] Pr. Teodor BODOGAE, Un capitol din relaţiile româno-ruse, în Revista Teologică, Anul XXXVI (1946), nr. 9-10, pp. 403, 405 şi 410.
[2] Antonie PLĂMĂDEALĂ, „Eveniment mondial la Iaşi: Sinodul din 1642”, în volumul Dascăli de cuget şi simţire românească, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 190.
[3] George MIHĂILĂ, Două scrieri ale lui Petru Movilă adresate compatrioților săi, în Contribuții la istoria culturii și literarurii române vechi, Editura Minerva, București, 1972, p. 183.
[4] Canonizat în 6 dec. 1996 și proclamat la 15 dec. 1996 de către Sf. Sinod al Risericiii Ortodoxe din Ukraina (cu data de prăznuire 31 decembrie). Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în duhul comuniunii şi al canonicităţi, prin Decizia nr 1273 din 18 mart. 2002, cu zi de prăznuire 22 dec.
[5] Petru P. PANAITESCU, Petru Movilă și românii, Tipografia cărților bisericești, București, 1942, extras din rev. Biserica Ortodoxă Română, Anul LX (1942), nr. 9-10.
[6] Matei CAZACU, Pierre (Mohyla)Movila et la Roumanie. Essai historique et bibliographique, Harvard Ukrainian Studies Vol. 8, No. 1/2, The Kiev Mohyla Akademy : Commemorating the 350 th Anniversary of its Founding (1632) (June 1984), pp. 188-222.
[7] Nestor VORNICESCU, †Mitropolitul Olteniei, Viaţa îmbunătăţită, nevoinţele duhovniceşti şi Ortodoxia neîndoielnică ale Sfântului Mitropolit Petru Movilă al Kievului şi a toată Ukraina. Monografie hagiografică, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.
[8] A WAGNER, Les influence de Rituel de Paul V sur le Trebnic de Pierre Moghila, in Revue des Etudes Religieusses, Strasbourg, 1956, p. 477.
[9] Barbu CONSTANTINESCU, Confesiunea ortodoxă a Bisericii sobornicești și apostolice a răsăritului de Petru Movilă, București, 1872, nota 22.
[10] Gheorghe VLĂDUȚESCU, Între Antichitate și Renaștere, vol I (Gândirea Evului Mediu), trad. Octavian Nistor, Editura Minerva, București, 1984, p. 43.
[11] Jean DELUMEAU, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, trad. Modest Morariu, Editura Meridiane, București, 1986, pp. 23-27.
[12] Claude DELBOS, Aux sources de la Rose-Croix. Mystères d’une tradition ésotérique, Éditions Detrad, Paris, 2008, p. 69.
[13] Keith RANDELL, Luther și Reforma în Germania, 1517-1755, trad. Horia Niculescu, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pp. 21-27.
[14] ARISTOTEL, Politica (I,2,1253a), Ediţia bilingvă, trad., comentarii şi index Alexandru Baumgarten, cu un studiu introductiv Vasile Muscă, Editura IRI, Bucureşti, 2001.
[15] Gerard CASPARY, Politics and Exegesis. Origen and the Two Swords, Berkeley University of California Press, 1979, p. 130.
[16] Karl A. KELLER, Calvin mistique. Au coeur de la pensée du Réformateur, Labor et Fides, Genève, 2001, pp. 86-103.
[17] Jean-Claude ESLIN, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident, trad. Tatiana Petrache şi Irina Floare, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001, pp. 112-113.
[18] Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, pp. 497-498 şi pp. 504-507.
[19] Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p.467. La fel, a se vedea Jean CARPENTIER şi François LEBRUN (coord.), Istoria Europei, trad. A. Skultéty şi S. Skultéty, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 198-201.
[20] Milan ŞESAN, Comemorarea patriarhului Kiril Lukaris, în rev. Mitropolia Ardealului, Anul III (1958), nr. 7-8, p. 574 ; Prof. Dr. Aurel JIVI, Orthodox, Catholics and Protestans. Studies in Romanian Ecclesiastical Relations, Cluj-Napoca, 1999, pp. 64-119.
[21] Teodor M. POPESCU, Recenzii. Patriarhul Chiril Lukaris văzut după trei sute de ani, în rev. Biserica Ortodoxă Română, Anul LX (1942), nr. 9-10, p. 454.
[22] Nicolae CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi, vol. 2, ed. a II-a, Editura Minerva, București, 1980, p. 110.