Sfântul Cuvios Sava cel Sfințit – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Sava cel Sfinţit este considerat restauratorul și organizatorul vieţii mănăstirești din Palestina. El a sistematizat cele două tipuri de monahism existente – chinovitic, de obște (pe care l-a experimentat în Mănăstirea Sfântului Teoctist), și cel eremitic, de sine (deprins în preajma Sfântului Eftimie cel Mare); călugărul își începe viaţa într-o așezare cenobitică, apoi trece în regimul semianahoretic al lavrei, pe care-l poate părăsi pentru unele perioade de însingurare totală.

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Sfântul Sava s-a născut la Mutalaska (astăzi Talas), lângă Cezareea Capadociei, în anul 439. Părinţii săi se numeau Ioan și Sofia și erau foarte credincioși. Fiind ofiţer, tatăl său a fost trimis în Alexandria, luând-o cu sine și pe soţia sa. Întrucât copilul era mic, a fost lăsat în grija unui unchi, dar acesta era preocupat mai mult de administrarea moștenirii sale decât de educaţia lui Sava.

După numai trei ani, Sava a mers la un alt unchi, care l-a crescut ca pe copilul său. Însă cum moștenirea sa a devenit motiv de dispută între cei doi unchi, Sava, dorind liniște, a intrat la vârsta de opt ani într-o mănăstire vasiliană din apropiere, numită Flavinia. A stat aici până la vârsta de 18 ani, când a hotărât să renunţe la toate averile sale și să plece la Ierusalim.

Vizitând mănăstirile din deșerturile Palestinei, s-a stabilit în mănăstirea lui Elpidie. Atras de viaţa aspră și solitară din mănăstirea Sfântului Eftimie cel Mare, a vrut să rămână lângă renumitul stareţ. Întrucât era prea tânăr pentru a trăi în pustie, Sfântul Eftimie i-a recomandat să intre mai întâi în mănăstirea din apropiere, condusă de stareţul Teoctist. Acolo, Sava s-a dedicat întru totul vieţii întru Hristos, muncii și rugăciunii.

În 469, – la vârsta de 30 de ani –, Sfântul Eftimie și stareţul Longin, urmașul lui Teoctist, i-au permis să locuiască într-o chilie în faţa mănăstirii, cinci zile pe săptămână, unde se nevoia în cel mai aspru post, urmând ca sâmbăta și duminica să vină în mănăstire, pentru a participa la slujbe și a se împărtăși. În acea chilie, Sava și-a fixat ca ascultare să împletească 50 de coșuri, câte 10 pe zi. Acea chilie i-a fost locuinţă timp de cinci ani.

Totodată, în fiecare an l-a însoţit pe Sfântul Eftimie în retragerea lui în pustie, care începea la Odovania Praznicului Bobotezei și se încheia în Duminica Floriilor. După moartea Sfântului Eftimie, Sava s-a retras în deșertul Iordanului, pentru a călca pe urmele Sfântului Gherasim. Acolo și-a găsit o peșteră în vârful unui munte și s-a instalat în ea, hrănindu-se timp de alţi cinci ani cu ierburi. A început să fie cunoscut de oameni, care veneau nu doar pentru a-i aduce puţină pâine și alimente, ci și pentru a-i cere un sfat duhovnicesc sau o rugăciune pentru diferitele necazuri.

În curând, în jurul său s-au adunat peste 70 de călugări, care l-au rugat să întemeieze o mănăstire și să le fie stareţ. Deși iniţial a refuzat, înduplecat de rugăciunile lor, a ridicat o mănăstire în apropierea albiei râului Cedron, la Castellum, pe locul unei vechi fortăreţe irodiene, în anul 483. Curând, numărul călugărilor a crescut la 150, iar vestea despre Mănăstirea Sfântului Sava s-a răspândit.

El a obţinut ajutorul unor persoane bogate, care procurau periodic cele necesare traiului celor ce se nevoiau în mănăstire, încât singura îndeletnicire a călugărilor trebuia să fie rugăciunea. La scurt timp însă, câţiva călugări s-au revoltat împotriva lui Sava, pretextând că nu era hirotonit și că aveau nevoie de un preot.

Patriarhul Salust al Ierusalimului a încercat să remedieze situaţia, hirotonindu-l pe Sava în anul 491. Tot el l-a numit exarh asupra tuturor mănăstirilor cu viaţă de sine – adică idioritmică – din Palestina.

Cum cei nemulţumiţi au continuat să murmure împotriva lui, Cuviosul Sava s-a retras din nou în deșert. În Sinaxarul în care este consemnată viaţa Sfântului Sava este redat momentul când sfântul cuvios, peregrinând prin deșert, a găsit o peșteră în apropiere de Thekoa, în care a căutat să se adăpostească. Peste noapte a venit un leu, stăpânul peșterii, care a cerut să-i fie recunoscute drepturile. Cuviosul l-a îmblânzit însă cu rugăciunile sale, spunându-i că peștera este destul de mare pentru a locui împreună.

Despre Cuviosul Sava se mai spune că a fost descoperit de niște hoţi în această peșteră. Deși au vrut iniţial să îl omoare, au fost mișcaţi de viaţa lui ascetică și s-au convertit. Astfel, a întemeiat și acolo o mică mănăstire. Întorcându-se în prima mănăstire întemeiată de el, a constatat cu amărăciune dezbinarea produsă de călugării opozanţi lui.

De dragul liniștii, s-a retras a doua oară, spre Nicopolis, unde a întemeiat o nouă mănăstire. Noul patriarh al Ierusalimului, Ilie, i-a cerut să se întoarcă în mănăstirea de lângă Cedron, pentru a o pune în rânduială. În cele din urmă, călugării răzvrătiţi au plecat.

Viaţa obștii a revenit la normal. Se spune că după moartea tatălui cuviosului, mama sa a venit la Sava, care i-a îngăduit să locuiască într-o chilie la poarta mănăstirii. De altfel, el interzisese accesul femeilor între zidurile mănăstirii.

Cu banii pe care i-a adus mama sa, Cuviosul Sava a construit două case de oaspeţi lângă mănăstire (una pentru străini și una pentru cei bolnavi), un spital la Ierihon și – la cererea ucenicilor al căror număr creștea permanent – a întemeiat alte mănăstiri: trei lavre și patru chinovii. Regimul de viaţă din acele mănăstiri era diferenţiat: în timp ce tinerii duceau o viaţă chinovială, monahilor mai în vârstă li se permitea să adopte un stil de viaţă semieremitic; fiecare se nevoia în chilia lui, însă participând la slujbele bisericești. În total, Cuviosul Sava a fondat zece mănăstiri.

Cum în acea perioadă se intensificase erezia monofizită, Cuviosul Sava a mers personal la Constantinopol – în 511, respectiv 531 – pentru a-i convinge pe împăraţii Anastasius și Iustinian să apere adevărata credinţă. În drumul său, Cuviosul Sava s-a oprit în mai multe orașe și mănăstiri, pentru a-i avertiza asupra ereziei.

Întorcându-se în mănăstirea sa, Cuviosul Sava s-a îmbolnăvit, iar la 5 decembrie 532 a trecut la cele veșnice, fiind în vârstă de 94 de ani.

Mănăstirea „Sfântul Sava” – Mar Sabas sau Marea Lavră – este considerată cea mai veche mănăstire locuită încă din Ţara Sfântă și una dintre cele mai vechi mănăstiri din lume încă în funcţiune. Marea Lavră a luat numele ctitorului său după moartea lui. De altfel, moaștele sale întregi au fost așezate ulterior în biserica mare a mănăstirii, într-o raclă de sticlă. În prezent, se păstrează într-un mic paraclis – criptă, care se află în partea vestică a bisericii mari, în curtea mănăstirii; mai bine zis, între biserică și paraclisul vechi al mănăstirii.

Construcţia masivă din piatră a mănăstirii creează vizitatorului din zilele noastre o imagine impunătoare. Ridicându-se deasupra Văii Cedronului, impresionează prin fortificaţiile puternice, prin zidurile groase, prin turnurile fortăreţei. Ea răsare în mijlocul deșertului pietros, când nu te aștepţi să mai întâlnești altceva decât piatră și nisip.

În interiorul zidurilor sunt nu mai puţin de o sută zece chilii în care, în secolul al VII-lea, locuiau cam patru mii de călugări. Se crede că în peșterile din jurul mănăstirii se nevoia un număr dublu de sihaștri. Astăzi, întregul complex monahal este îngrijit de numai zece călugări, între care și doi români. Vizitatorii sunt însă mult mai numeroși decât ne-am închipui.

Deși Mănăstirea „Sfântul Sava” a fost renumită de-a lungul timpului pentru ospitalitatea sa, accesul femeilor a fost interzis încă din timpul Sfântului Sava. Acestea pot cel mult să vadă biserica mănăstirii de la depărtare, din turnul cu două etaje aflat în dreapta intrării, numit din acest motiv Turnul Femeilor.

În centrul incintei se află o mică bisericuţă, paraclisul vechi, care a adăpostit moaștele Sfântului Sava până la luarea lor de către cruciaţi și ducerea lor la Veneţia. Ele au fost redate mănăstirii în 1965, fiind așezate în biserica principală, cu hramul „Sfântul Nicolae”.

În vechea bisericuţă-paraclis, construită pe locul fostei peșteri de nevoință a Sfântului Sava, sunt păstrate craniile călugărilor uciși în timpul invaziei persane din 614. În chip minunat, pe unele cranii a apărut semnul Sfintei Cruci. Tot în centrul lavrei se mai aflau un paraclis, un spital, brutăria, o casă de oaspeţi pentru pelerini și cisterne de apă.

După cucerirea arabă din 638, călugării au fost nevoiţi să își părăsească treptat chiliile solitare pentru a locui de obște în clădirile din centrul mănăstirii, protejate de un zid înconjurător, ce există până astăzi. O priveliște deosebită o oferă balcoanele chiliilor. Acestea se înalţă ameninţător de abrupt deasupra Văii Cedronului, la 180 de metri. Albia râului seacă în totalitate în timpul verii. Terasele pietruite ale albiei – în trepte – sunt atât de simetrice, încât nu poţi să le privești decât cu admiraţie. Pe peretele opus al văii se văd încă urme de chilii.

Mănăstirea „Sfântul Sava” a jucat un rol foarte important în viaţa intelectuală a Palestinei, în secolele ce au urmat morţii fondatorului ei. În secolul al VI-lea, acolo au locuit Chiril Scythopolis – ucenicul și biograful Sfântului Sava – și Ioan Moschul, doi dintre cei mai mari scriitori bizantini de literatură ascetică din secolul al VI-lea. Deși a decăzut mult în timpul ocupaţiei persane, mănăstirea a înflorit din nou în timpul controverselor din secolele VII-VIII, perioada de aur a literaturii patristice.

Cel mai cunoscut călugăr din acea vreme este fără îndoială Sfântul Ioan Damaschin, dârzul apărător al icoanelor în fața iconoclaștilor. În acea mănăstire a compus Tratatele sale împotriva iconoclaștilor și Fântâna Cunoștinţei, o operă dogmatică esenţială, în care a concentrat învăţătura Părinţilor și a Scriitorilor bisericești anteriori. Sfântul Ioan Damaschin s-a remarcat și prin realizări imnografice de excepţie, la fel ca și fratele său, Sfântul Cosma Melodul.

Alţi călugări îmbunătăţiţi care au vieţuit și s-au nevoit în acea mănăstire au fost Sfântul Ștefan Savaitul, nepotul Sfântului Ioan Damaschin, și Sfântul Ioan Isihastul. De asemenea, se crede că în acea mănăstire s-a conturat de-a lungul timpului Marele Tipic – numit îndeobște Tipicul Sfântului Sava cel Sfinţit – în care sunt redate reguli mănăstirești, modul de oficiere a slujbelor, precum și anumite rânduieli pentru post. Acest tipic s-a impus în special după Sinodul de la Constantinopol din 1166 sub numele de Tipicul Sfântului Sava, mai ales după ce a fost adoptat și de mănăstirile atonite.

Sfântul Sava cel Sfinţit este considerat restauratorul și organizatorul vieţii mănăstirești din Palestina. El a sistematizat cele două tipuri de monahism existente – chinovitic, de obște (pe care l-a experimentat în Mănăstirea Sfântului Teoctist), și cel eremitic, de sine (deprins în preajma Sfântului Eftimie cel Mare); călugărul își începe viaţa într-o așezare cenobitică, apoi trece în regimul semianahoretic al lavrei, pe care-l poate părăsi pentru unele perioade de însingurare totală.

Pentru viaţa sa aleasă, Sfântul Sava a primit darul facerii de minuni; moaștele sale fiind nu doar o mărturie în acest sens, ci un izvor de binefaceri pentru numeroșii pelerini. Dintre minunile săvârșite de-a lungul secolelor merită a fi amintită cea în legătură cu izvorul. Prin mijlocirea rugăciunilor Sfântului Sava, în incinta mănăstirii sale a izvorât un izvor cu apă de băut, atât de necesar în acea zonă cu climă uscată; și a plouat în vreme de secetă. Nu mai vorbim de numeroșii bolnavi și demonizaţi care au aflat vindecare la mormântul Sfântului Sava.

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.