Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său. Și au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ și o grindină mare. (Apoc.11:19)
Un obiect liturgic de o mare însemnătate este Sfântul Chivot. Data introducerii Sfântului Chivot în cult nu este cunoscută cu exactitate, dar în mod sigur este tot atât de veche cu introducerea practicii păstrării Sfintei Împărtășanii peste an pentru cei care nu puteau asista personal la Sfânta Liturghie. Aceasta cunoaște o dezvoltare după perioada persecuțiilor, întrucât în timpul acesta păstrarea Sfintei Euharistii nu era recomandată, deoarece creștinii, aflați permanent în primejdie de moarte, se împărtășeau majoritatea cel puțin în fiecare duminică, în timp ce bolnavilor, după cum arată Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în Apologia I, li se aducea Sfânta Euharistie de către diaconi [1].
Chivotul sau artoforiul, numit uneori și pixidă sau tabernacol, este o cutie de metal prețios, care are forma unei bisericuțe, de obicei o copie miniaturală a bisericii respective, și stă totdeauna pe Sfânta Masă, păstrându-se în ea Sfânta Împărtășanie pentru bolnavi, precum și Sfântul Agneț pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, de la sfințirea până la folosirea lui.
Sub diverse forme, un astfel de vas pentru păstrarea Sfintei Euharistii a fost folosit din perioada primară. În secolul al III-lea, Sfântul Ciprian al Cartaginei vorbește despre un chivot, în care au fost Sfintele Taine. După încetarea persecuțiilor, se întrebuințează în acest scop, de preferință, cutiuțe în formă de porumbel, suspendate de bolta baldachinului de deasupra Sfintei Mese și numite chiar „porumbei”.
Chivotul ne aduce aminte de vasul sau năstrapa de aur cu mană, care se păstra în Chivotul sau Sicriul Legii din Templul Vechiului Testament (Evrei 9, 4). Multe dintre vechile chivote, păstrate astăzi în locuri speciale, constituie opere de artă, prin măiestria realizării lor și prin finețea chipurilor și a scenelor reprezentate pe fețele lor [2].
Sintetizând, Chivotul Noului Testament conține un odor de mare preț și anume însăși „Pâinea care S-a pogorât din cer” (Ioan 6, 32 – 35, 48 – 51), adică Trupul și Sângele lui Hristos (Ioan 6, 53 -56) care dă viață veșnică [3] și de aceea se impune aici precizarea înscrisă în Liturghier referitoare la datoria preotului de a cerceta din vreme în vreme modul de păstrare al Sfintei Împărtășanii.
Povățuirile din Liturghier relatează: Chivotul trebuie să fie de aur sau de argint; iar la mare nevoie de cositor, aurite sau argintate, fiind pregătite cu cuviință spre ținerea și Paza Dumnezeieștilor Taine. Totodată, Chivotul în care se vor păstra Sfintele Taine, adică Trupul și Sângele Domnului, să fie acoperit și deasupra să aibă cruce și să stea întotdeauna cu Dumnezeieștile Taine pe Sfânta Masă, iar nu într-alt loc.
Sfintele Taine pentru trebuințele sau nevoile de peste tot anul se pregătesc în Joia Mare. Atunci se scoate al doilea Agneț și se face rânduiala ca pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, picurând Sfântul Trup cu Sângele cel de viață făcător, deasupra Sfântului Potir, câte puțintel cu lingurița, cu mare pază și cu iscusință, ca nu cumva să fie udat prea tare.
Agnețul sfințit în Joia Mare, se cuvine a se usca pe Sfânta Masă. Iar marți dimineața, în Săptămâna Luminată; mai întâi, se desface Antimisul și, luând Agnețul din Chivot se pune pe Disc și se cădește împrejur. După aceasta, făcând cuvenita închinăciune, se sfărâmă cu toată evlavia, cu sfânta copie, în mici părticele [4].
Sfintele uscate se întrebuințează în decursul unui an bisericesc pentru împărtășirea pruncilor, a bolnavilor și neputincioșilor care sunt cercetați de către părintele paroh la casele lor. Sfânta Împărtăşanie nu doar deschide calea spre veşnicie, ci este chiar dătătoare de viaţă, dăruind trupurilor slăbite sănătate şi putere. Cei care se împărtășesc cu credinţă din „Taina Tainelor”, îl primesc pe Hristos cel răstignit şi Înviat, care este Dătător-de-Viaţă: „Adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54).
Surse bibliografice
[1] Pr. Petre Vintilescu, „Păstrarea Sfintei Împărtășanii pentru cei bolnavi”, p. 426.
[2] Preot Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, „Liturgica general”, volumul II, Editura Basilica, București, 2015, pp. 290-291.
[3] Preot Dr. Ioan Mircea, „Dicționar al Noului Testament”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 94.
[4] „Liturghier”, Ediție jubiliară, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, pp. 492-494.
Chiriac Pavel
Secretar în cadrul sectorului Misiune Pastorală și Actualitate Creștină