„Orbii, muţii şi surzii sunt toţi cei care nu pot vedea, auzi şi vorbi despre Dumnezeu!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a VII-a după Rusalii

Credinţa celor doi orbi a fost hotărâtoare în vindecarea lor. Prin întrebarea pusă, Iisus a vrut să le evidenţieze credinţa, prin care au primit tot darul şi ajutorul. Prin răspunsul: „Da, Doamne!”, orbii L-au revelat pe Iisus Hristos ca Dumnezeu. Vindecarea a fost rezultatul credinţei lor întru El. De remarcat este faptul că spusele lui Iisus au fost însoţite de un gest: „S-a atins de ochii lor” (Matei 9, 29). Hristos a participat cu toată fiinţa Sa. În relaţie cu omul credincios Dumnezeu nu Se comportă superficial. Participă cu toată Fiinţa – Treime.

Preacuvioșiile Voastre, Preacucerniciile voastre,

Iubiți credincioși și credincioase,

 

Vindecarea celor doi orbi (Matei 9, 27-31) şi a mutului îndrăcit (Matei 9, 32-34) adusă în discuţia Evangheliei din această duminică a avut loc în Capernaum, imediat după vindecarea femeii cu scurgere de sânge (metroragie), respectiv după învierea fiicei lui Iair (Matei 9, 18-26).

Vindecările sunt relatate numai de Sfântul Evanghelist Matei şi se numără printre primele unsprezece minuni săvârşite de Mântuitorul Hristos. Aceste minuni le putem considera răspunsul lui Iisus dat trimişilor lui Ioan Botezătorul, care erau interesaţi dacă El este Cel aşteptat sau trebuie să vină altul. Iisus le-a răspuns: „Mergeți şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii își capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte.” (Matei 11, 4-5).

Şi plecând Iisus de acolo (adică din casa lui Iair), „doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!” (Matei 9, 27). Era strigătul unei suferinţe comune. Orbii mergeau împreună; suferinţa, infirmitatea îi unise. Şi, pentru că nu puteau să-L vadă, au strigat: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Comportamental, s-au purtat asemenea lui Bartimeu, fiul lui Timeu (Marcu 10, 47). Strigătul celor doi orbi s-ar traduce, în manieră exegetică, astfel: „Vindecă-ne pe noi, pentru că ştim că o poţi face!”. Era o cerere de bun simţ.

Doreau să reintre în atelierul lui Dumnezeu pentru continuarea actului creaţiei.

De unde ştiau, orbi fiind, că Iisus este Fiul lui David? Este cunoscut faptul că regele David era pildă pentru toţi regii din Israel, aşa cum Avraam era pildă pentru toţi drepţii din Israel. Israeliţii obişnuiau să îi numească pe toţi descendenţii din David „fiii lui David”. Mai mult, poporul aştepta ca Mesia să iasă din casa lui David (II Regi 7, 12-13; Isaia 9, 6). La evrei, când cineva era considerat descendent din seminţia lui David, era o onoare. Adesea, profeţii îi numea pe unii regi cu acest apelativ. Diferenţa constă în faptul că David însuşi Îl recunoaşte pe Hristos ca „Domnul” său (Matei 22, 40-43). Îl numeşte astfel în virtutea dumnezeirii Sale; Îi recunoaşte superioritatea. Mesianitatea Sa era fără îndoială în strânsă legătură cu descendenţa Sa din seminţia lui David, cum spune Sfântul Pavel (Romani 1, 3; II Timotei 2, 8).

Aşadar, după ce Iisus a intrat în casă, − unii comentatori spun că ar fi vorba de casa lui Levi (Matei), chemat de curând la apostolat; alţii cred că ar fi vorba de casa lui Petru; iar alţii susţin că ar fi vorba de casa în care locuia Maica Domnului (Ioan 2, 12; Matei 4, 13) −, încercând să evite entuziasmul mulţimii, a chemat la Sine pe orbi şi i-a întrebat: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!” (Matei 9, 28). Credinţa lor a fost hotărâtoare. Prin întrebarea pusă, Iisus a vrut să evidenţieze credinţa orbilor, prin care au primit tot darul şi ajutorul. Iar orbii, prin răspunsul: „Da, Doamne!”, L-au revelat pe Iisus Hristos ca Dumnezeu. Vindecarea a fost rezultatul credinţei lor întru El. Şi ca răspuns la credinţa lor mărturisitoare, Iisus le-a zis: „După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor.” (Matei 9, 29-30).

Sfântul Pavel scria romanilor: „Oricine va chema numele Domnului se va mântui.” (Romani 10, 13); în cazul lor, şi-au dobândit vederea. De remarcat este faptul că spusele lui Iisus au fost însoţite de un gest: „S-a atins de ochii lor” (Matei 9, 29). Hristos a participat cu toată fiinţa Sa. În relaţie cu omul credincios Dumnezeu nu Se comportă superficial. Participă cu toată Fiinţa – Treime.

După vindecare, Hristos i-a privit cu o divină severitate şi „le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie.” (Matei 9, 31). Adică, dacă vedeţi şi Mă vedeţi, nimănui să nu spuneţi cum şi de la cine v-aţi dobândit vederea. A cerut aceasta celor vindecaţi deoarece nu aştepta osanalele oamenilor. El Însuşi a spus: „Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41). Însă, de obicei, binele făcut nu poate să rămână tăinuit. Aşa se face că, şi de această dată, cei vindecaţi, ieşind, „L-au vestit în tot ţinutul acela” (Matei 9, 31). Recunoştinţa trebuie să primeze supunerii.

Mântuitorul a afirmat: „Nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă” (Marcu 4, 22). Şi apoi, dacă ar fi tăcut graiul, ar fi vorbit ochii celor vindecaţi, minunea în sine. De altfel, despre minunile şi învăţăturile Lui „se dusese vestea în toată Siria”, consemnează Sfântul Evanghelist Matei (4, 24). Interesant este faptul că, după ce li s-au deschis ochii, nu au mai văzut în Hristos doar un Fiu al lui David, ci pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu (cf. Ioan 9, 35-38). Aşadar, dincolo de vrerea lui Hristos, ecoul minunii a trecut graniţele Palestinei.

Aşa se face că, după plecarea celor doi, au adus la Hristos un om mut, având demon (Matei 9, 32). Nu era din naştere mut, ci demonul îi luase graiul. Naratorul surprinde momentul: „Şi fiind scos demonul, mutul a grăit” (Matei 9, 33). Vindecarea spirituală a atras după sine pe cea organică. Şi de această dată, mulţimile s-au minunat: „Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.” (Matei 9, 33). Cu alte cuvinte, nu s-a mai întâmplat aşa ceva în toată istoria lui Israel. Indirect, poporul recunoştea că au în faţa lor pe Dumnezeu.

Din păcate, nu au sesizat același lucru şi fariseii care se arătau a fi contrari evidenţelor puterii lui Hristos. Calomniator, ziceau: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” (Matei 9, 34). Ochii sufletului lor erau încă închişi. Nu era pentru prima dată când făceau astfel de afirmaţii (Matei 12, 24-26; Marcu 3, 23-26; Luca 11, 17-18). Contrar faptului că „orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază” (Luca 7, 22), mărturisindu-L pe Hristos, respectivii continuau să Îi facă o imagine falsă în faţa poporului. Cu toate acestea, „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învățând  în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35). El nu făcea o misiune preferenţială. Mergea prin: „toate cetăţile şi satele”. Îi era milă de mulţimi pentru că „erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Matei 9, 36).

Versetul surprinde starea decăzută în care se aflau atât liderii spirituali, cât şi întreg poporul. Această stare de decadenţă şi risipire era expresia vizibilă a incapacităţii spirituale a conducătorilor religioşi. Acum venise vremea ca spicele risipite de furtuni să fie adunate într-un singur snop – Hristos, şi prin El, în grânarele Împărăţiei lui Dumnezeu. De fapt, ceea ce se petrecea nu era decât împlinirea unor profeţii vechi-testamentare. Deşi în Numerii 27, 16-17, Moise a atras atenţia: „Domnul Dumnezeul duhurilor și a tot trupul să rânduiască peste obștea aceasta un om […] ca să nu rămână obștea Domnului ca oile ce n-au păstor”, în III Regi 22, 17 aflăm scris: „Iată, văd pe toți Israeliții împrăștiați prin munți, ca oile ce n-au păstor”. Aceasta şi motiva referirea Mântuitorului la „multul seceriş” care se întrevedea: „Ridicaţi ochii voştri şi priviți holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primește plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră.” (Ioan 4, 35-36). În aceste condiţii, nu se putea miza pe secerătorii existenţi ai poporului Israel. Erau incapabili să pregătească sufletele oamenilor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. De fapt, demonizaţii, orbii, muţii şi surzii sunt toţi cei care nu pot vedea, auzi şi vorbi despre Dumnezeu. Ori, în relaţie cu Dumnezeu, omul nu trebuie să fie nici orb, nici surd şi nici mut!

Desigur, Mântuitorul îşi continuă şirul minunilor cu şi în fiecare generaţie, până la sfârşitul veacurilor, deoarece fiecare generaţie îşi are paraliticii, orbii, muţii şi surzii ei.

Ca Dumnezeu, El este contemporan cu tot ceea ce a fost, este şi va fi!

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.