Agheasma Mare şi anafora se iau, în această ordine, timp de o săptămână de la Bobotează; după aceea, vor primi Agheasma Mare, dacă în prealabil s-au mărturisit, cu binecuvântarea duhovnicului. Agheasma Mare se foloseşte şi la „botezul de necesitate” al copiilor, în caz de boală, la curăţirea vaselor sau a fântânii, la binecuvântarea începerii semănăturilor, la stropirea holdelor, a viilor şi a grădinilor bântuite de lăcuste, la sfinţirea crucii, a icoanelor, a vaselor de cult, a troiţei, a clopotului, a antimisului, a Sfântului şi Marelui Mir şi a bisericii.
Ierurgiile – ca şi Sfintele Taine – au început a se săvârşi în Biserică după Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecime), mai întâi, prin Sfinţii Apostoli, iar după strămutarea lor la cele veşnice, prin arhierei şi preoţi.
Ierurgiile nu sunt legate direct de mântuirea omului, precum Sfintele Taine, care au fost instituite de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ci prin ele se poate aduce un plus de sfinţire vieţii omului, firii înconjurătoare, vietăţilor şi diferitelor obiecte folositoare omului.
Dacă în cazul Sfintelor Taine harul lucrează prin el însuşi, ierurgiile sunt lucrătoare numai în funcţie de credinţa primitorului. Prin ierurgii, cei care „avem pârga Duhului” (Romani 8, 23) – ca să folosim cuvintele Apostolului neamurilor – ne arătăm împreună-lucrători pentru izbăvirea firii „din robia stricăciunii”, făcând-o părtaşă „la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).
Tipul ierurgiilor
În Molitfelnic, ierurgiile sunt împărţite astfel:
- Ierurgii referitoare la om: a) de la naştere până la botez: rânduieli şi rugăciuni în prima, în a opta şi în a patruzecea zi de la naştere; b) pentru diverse momente din viaţa omului, pentru diferite boli, pentru cei bântuiţi de duhuri necurate, dezlegări de blesteme şi jurăminte, pentru cei ce nu pot dormi, pentru cei ce călătoresc, pentru cei în primejdii de război sau boli contagioase etc. şi Tedeum-ul de mulţumire „la toată facerea de bine”, care se săvârşeşte ori de câte ori este nevoie; c) rânduieli şi rugăciuni în legătură cu sfârşitul omului: rugăciunile de dezlegare pentru „ieşirea cu greu a sufletului”, slujba stâlpilor, slujba înmormântării sau prohodirea, sărindarele şi parastasele care se fac după înmormântare.
- Ierurgii privind natura înconjurătoare: rugăciuni la vreme de secetă, în caz de ploaie multă, la vreme de ciumă şi boli molipsitoare, când se îmbolnăvesc dobitoacele, când se strică ţarinile, viile şi grădinile de grindină sau de lăcuste, de gândaci sau de tot felul de rozătoare, pentru binecuvântarea seminţelor, ogoarelor, viilor şi grădinilor, pentru binecuvântarea roadelor ca pârgă, pentru binecuvântarea grâului, pâinilor, vinului şi untdelemnului, pentru binecuvântarea apei.
- Ierurgii referitoare la obiecte: la sfinţirea bisericii şi a obiectelor de cult, pentru sfinţirea casei şi la casa care este tulburată de duhuri necurate, sfinţirea mrejelor, a corăbiei (automobilului), a clopotului, a steagului, a vaselor de cult, a veşmintelor etc.
Aşadar, ierurgiile sunt lucrări văzute ale Duhului Sfânt, prin care lucrează – în acelaşi scop – acelaşi har mântuitor, ca şi prin Sfintele Taine, fără, însă, a se confunda cu acestea. Ele se adresează nu numai sufletului omenesc, ci şi întregii firi umane şi întregii creaţii, pe care o sfinţesc o seamă de lucrări sfinte şi sfinţitoare.
Agheasma Mare
Sfinţirea cea mare a apei se face, încă din secolul al IV-lea, atât în Ajunul, cât şi în ziua Praznicului Botezului Domnului, când se botezau catehumenii. Sfinţirea aceasta amintea de Botezul Mântuitorului Iisus Hristos Care, venind la Iordan să Se boteze, „a sfinţit apele” şi „a ridicat firea omenească la înălţime”, cum spune una dintre cele trei rugăciuni.
În primele secole, slujba sfinţirii celei mari a apei se făcea după o rânduială a patriarhului Proclu al Constantinopolului. Actuala rânduială o datorăm patriarhului Sofronie al Ierusalimului (secolul al VII-lea).
Slujba sfinţirii celei mari a apei se face în cadrul Sfintei Liturghii şi începe imediat după Rugăciunea Amvonului, când se pleacă în procesiune la locul prestabilit; de regulă, în faţa unei troiţe confecționate din gheaţă, în curtea bisericii sau la marginea unei ape curgătoare ori a unui izvor. În timpul procesiunii se cântă troparul: „Glasul Domnului peste ape strigă, grăind: Veniţi toţi de luaţi Duhul înţelepciunii, Duhul înţelegerii, Duhul temerii de Dumnezeu al lui Hristos, Cel ce S-a arătat”; această cântare este susţinută de alte trei tropare consacrate praznicului: „Astăzi firea apelor se sfinţeşte…”; „Ca un om ai venit la râu, Hristoase Împărate…” şi „Către glasul celui ce strigă în pustie”. Ajunşi la locul consacrat acestui moment, se face citire din cartea profetului Isaia a trei Paremii (35, 1-10; 55, 1-13 şi 12, 3–6), în care se vorbeşte de roadele binefăcătoare ale acestui eveniment, invitându-ne – totodată – să scoatem „apa cu veselie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12, 3).
Textul Sfântului Apostol Pavel care se citeşte la Apostol, de la I Corinteni 10, 1-4, leagă acest eveniment de trecerea lui Israel prin Marea Roşie şi de botezul celor din timpul lui Moise, care au fost botezaţi în nor şi în mare, precum şi de mana cerească şi de băutura duhovnicească pe care au băut-o cei eliberaţi din robia Egiptului.
Pericopa Evangheliei, de la Marcu 1, 9-11, surprinde momentul propriu-zis al Botezului Domnului, precum şi mărturisirea Tatălui: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (v. 11).
Darul milostivirii lui Dumnezeu
În cele douăzeci şi şase de cereri ale Ecteniei mari, Îl rugăm pe Domnul Dumnezeu să pogoare peste apa pusă înainte spre sfinţire lucrarea cea curăţitoare a Preasfintei Treimi pentru a fi sfinţită, cu puterea şi cu lucrarea Preasfântului Duh, şi a i se da harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Adică, să o arate a fi curăţitoare, sfinţitoare şi tămăduitoare sufletelor şi trupurilor celor care o vor bea cu credinţă, dar şi izgonitoare a toată puterea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.
Pe tot parcursul ecteniei, arhiereul sau preotul citeşte în taină o rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos în care Îi cere să lumineze cugetul lui şi al întregului popor cu Duhul Său cel Sfânt şi să reverse peste toţi binecuvântarea Sa – apa cea curăţitoare şi darul milostivirii Sale – pentru ca, astfel, rugăciunea pentru apa ce urmează a fi sfinţită să fie bineprimită.
Rugăciunea se încheie cu obişnuitul ecfonis/vosglas: „Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”
Rugăciunea de sfinţire a apei, alcătuită de Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, în interiorul căreia se află o doxologie şi două invocări de sfinţire a apei, cuprinde patru părţi.
În prima parte, arhiereul sau preotul – cu glas mare – cere Preasfintei Treimi, Care este făcătoarea fiinţelor înţelegătoare şi a firilor celor cuvântătoare, să strălucească şi întru el. De asemenea, să-i ierte păcatele, pentru ca nu cumva acestea să oprească venirea Preasfântului Duh, lipsindu-l de împlinirea lucrării ce-i stă înainte, şi să-i lumineze ochii minţii ca să vadă curat rostul acestei lucrări.
După această rugăciune către Preasfânta Treime, urmează o scurtă doxologie de preamărire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Ziditorul şi Făcătorul a toate, Cel ce este mai înainte de veci şi Care S-a arătat desăvârşit, fiind din veci născut din Cel desăvârşit; această doxologie e însoţită de enumerarea câtorva binefaceri ale Iordanului.
Nu ieri şi nici mâine, ci astăzi, care este timpul lui Dumnezeu, harul Sfântului Duh, în chip de porumbel, peste ape se pogoară; Soarele cel neapus a răsărit şi lumea cu lumina Domnului se luminează; Raiul s-a deschis oamenilor şi ceata sfinţilor împreună cu oamenii se adună; îngerii cu oamenii împreună prăznuiesc; norii rourează din cer omenirii ploaia dreptăţii şi apele Iordanului se preschimbă în vindecări.
Cutremurat de toate acestea, dar şi de atitudinea Iordanului care şi-a oprit curgerea apelor şi s-a întors înapoi văzând focul dumnezeirii, de vederea munţilor care au săltat, văzând pe Dumnezeu întrupat, dar şi a norilor care au dat glas, mirându-se de Cel ce a venit, arătându-Se a fi Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, arhiereul sau preotul, într-un întreit strigăt de psalm, măreşte pe Dumnezeu, zicând: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.
Teologia actului creator şi sfinţitor al lui Dumnezeu-Treime
În partea a doua, rugăciunea evidenţiază – mai pregnant – lucrarea lui Dumnezeu în lume, Care, cu voia Sa, pe toate le-a adus din nefiinţă întru fiinţă şi pe care, cu puterea Sa, le ţine.
După acest prinos de laudă a lucrărilor şi minunilor lui Dumnezeu, de care se cutremură chiar şi puterile cereşti, se invocă, într-o întreită rugăciune, Sfântul Duh, în timpul căreia arhiereul sau preotul binecuvântează apa cu mâna, făcând în ea în semnul Sfintei Cruci, zicând: „Tu însuţi, dar, Iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, prin venirea Sfântului Tău Duh, Care sfinţeşte toate şi sfinţeşte şi apa aceasta”.
În partea a treia a rugăciunii, arhiereul sau preotul Îi cere lui Dumnezeu ca să trimită apei sfinţite harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului, care să o facă izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, curăţire de păcate, vindecare de boli, demonilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. În continuare, se face o rememorare a faptelor minunate ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament, printre care: „Cel ce a înnoit prin apă şi prin Duh firea noastră cea învechită de păcat; Cel care pe vremea lui Noe cu apă a înecat păcatul, Cel care prin mare şi prin Moise a eliberat pe Israel şi l-a adăpat cu apă izvorâtă din piatră” şi altele.
Apoi, urmează cea de-a doua invocare a Sfântului Duh, rostită de trei ori, în timpul căreia arhiereul sau preotul binecuvântează din nou în semnul Sfintei Cruci cu mâna apa, rostind: „Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta cu Duhul Tău cel Sfânt”.
De remarcat este faptul că în această îndoită binecuvântare şi invocare a Sfântului Duh stă puterea deosebită a Aghesmei celei Mari. Se numeşte „mare” nu doar pentru lungimea textului slujbei, cât pentru faptul că – în cadrul slujbei – Sfântul Duh este invocat în mai multe rânduri.
În partea a patra, rugăciunea se încheie cu o invocare adresată lui Dumnezeu în care I se cere ca toţi cei care se vor stropi sau vor bea din această Agheasmă – credincioşi şi credincioase, de diferite dregătorii sau ranguri sociale şi/sau ecleziale – să primească sfinţire, sănătate, curăţire şi binecuvântare.
Agheasma Mare – părtăşia la Botezul Domnului
Slujba se încheie cu întreita cântare a Troparului Praznicului: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat…”, cântare care sintetizează teologia acestei sărbători, însoţită de afundarea în apă – cruciş – a Sfintei Cruci şi a busuiocului. După această slujbă, soborul se întoarce în biserică, cântând stihira „Să cântăm, credincioşii, mărimea binefacerilor lui Dumnezeu către noi, că, făcându-Se om, pentru păcatele noastre, pentru curăţirea noastră se curăţeşte în Iordan Cel singur curat şi nestricăcios, sfinţindu-ne….”, timp în care arhiereul sau preotul îi stropeşte pe cei prezenţi cu agheasmă, făcându-i – astfel – părtaşi la acest mare eveniment din viaţa pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ajunşi în biserică, se face apolisul Sfintei Liturghii, după care credincioşii primesc Agheasma Mare şi anafora. Şi întocmai le vor lua, în această ordine, timp de o săptămână de la Bobotează; după aceea, vor primi Agheasma Mare, dacă în prealabil s-au mărturisit, cu binecuvântarea duhovnicului.
Agheasma Mare se foloseşte şi la „botezul de necesitate” al copiilor, în caz de boală, la curăţirea vaselor sau a fântânii, la binecuvântarea începerii semănăturilor, la stropirea holdelor, a viilor şi a grădinilor bântuite de lăcuste, la sfinţirea crucii, a icoanelor, a vaselor de cult, a troiţei, a clopotului, a antimisului, a Sfântului şi Marelui Mir şi a bisericii.