“Hristos mi-a spus toate câte am făcut!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Prin răspunsul dat, Hristos i-a confirmat femeii samarinence că Dumnezeu nu este mărginit într-un loc anume, mai ales din momentul întrupării Lui, – prin care a fost asumată întreaga fire umană –, şi că oamenii trebuie să I se închine lui Dumnezeu ca Treime în duh şi în adevăr. Femeia ştia că va veni Mesia Care se cheamă Hristos şi Care le va spune toate (Ioan 4, 25). Cunoştea profeţiile despre Mesia. Pe fondul acestei discuţii, Hristos i Se descoperă: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.” (Ioan 4, 26). Venise momentul să i Se reveleze. Drept consecinţă a acestei mărturisiri, femeia şi-a propus să renunţe la concubinaj, dar şi la exclusivismul religios. În planul iconomiei divine urma să i se încredinţeze samarinencei convertite o misiune nobilă.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Episodul întâlnirii Mântuitorului cu femeia samarineancă este redat doar de Sfântul Evanghelist Ioan (4, 5-42).

Trecerea lui Iisus din Iudeea spre Galileea prin Samaria nu a fost întâmplătoare. Este știut faptul că samarinenii erau dispreţuiţi de iudei întrucât amestecaseră rânduielile Legii cu diferite obiceiuri păgâne, asiro-babiloniene, ajungând până la a-şi alcătui un alt Pentateuh, cunoscut sub numele de Pentateuhul samarinean. Mai mult, samarinenii şi-au ridicat un templu pe Muntele Garizim, susţinând că templul din Ierusalim nu mai este singurul loc de închinare, mai ales că în acesta nu se mai păstrau Tablele Legii, toiagul lui Aron şi năstrapa de aur. Or absenţa chivotului Legii atrăgea după sine şi absenţa lui Dumnezeu, Care nu se mai revela în locul acela. Dumnezeu Însuşi i-a desccoperit lui Moise: „Între cei doi heruvimi de deasupra chivotului Legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi toate câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.” (Ieşirea 25, 22).

Fariseii erau îngrijoraţi de faptul că Iisus ar putea boteza pe mult mai mulţi decât Ioan Botezătorul, deşi nu Iisus boteza, ci ucenicii Lui. Îngrijorarea apăsa nu doar pe farisei, ci și pe ucenicii lui Ioan Botezătorul, care i-au zis acestuia: „Rabbi (Învăţătorule, n.n.), Acela care era cu tine dincolo de Iordan și despre Care tu ai mărturisit, iată, El botează şi toţi se duc la El.” (Ioan 3, 26).

Aşadar, ieşind din graniţele iudeilor şi ajungând în părţile celor de alt neam, Mântuitorul S-a oprit la fântâna lui Iacov (Ioan 4, 6), considerată a fi o fântână istorică, chiar sfântă pentru samarineni.

Era cam pe la ceasul al şaselea din zi (ora 12). Fântâna nu avea ciutură, astfel încât Iisus nu avea cu ce să scoată apă ca să bea. Ca om, El era ostenit de călătorie. Lucru care nu s-a mai întâmplat după Înviere. Şi pe când se odihnea lângă fântână, în aşteptarea apostolilor care erau plecați după cumpărături, a venit o femeie samarineancă, din cetatea Sichem, să ia apă. Din tradiţie ştim că se numea Fotini (Iluminatoarea). Evanghelistul însă nu-i consemnează numele.

Cu toate că femeia era samarineancă, Mântuitorul nu ignoră sosirea ei. Şi folosind ca pretext setea, îi cere: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7). Era începutul unei discuţii care viza taine mai presus de cuvânt. O astfel de abordare, din partea unui iudeu, i s-a părut femeii stranie. Samarineanca, nedumerită, i-a zis: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (Ioan 4, 9). Uimirea femeii era justificată de faptul că unui bărbat iudeu nu îi era permis nici măcar să intre în discuţie cu o femeie de alt neam, și mai ales cu o samarineancă. Obiceiul ţinea nu atât de Lege, cât de tradiţiile Orientului Apropiat şi Mijlociu.

Şi pentru că femeia nu vedea în El decât un simplu iudeu, Hristos i-a stimulat dorinţa de a cunoaşte adevărul despre El. În acest sens, i-a spus: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4, 10). Indirect, Iisus i-a revelat că El este Dumnezeu. I S-a prezentat pe Sine ca deţinătorul „apei celei vii”.

Însă femeia, pe moment, nu a avut capacitatea de a înţelege cele spuse şi, pe fondul neînţelegerii, i-a adresat un set de întrebări: „Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?” (Ioan 4, 11-12). Este drept că Iacov nu le-a dat decât o fântână cu apă obişnuită, pe când Hristos le oferea apa vieţii veşnice scoasă din fântâna Duhului Sfânt.

Deși intuiește că Cel din fața ei este mai mare decât patriarhul biblic, samarineanca nu poate depăși totuși condiția umană, rămânând ancorată în nevoile materiale. De aceea, ea acceptă apa propusă de Hristos: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” (Ioan 4, 15).

Mântuitorul Hristos, văzând imposibilitatea femeii de a înţelege despre ce apă îi vorbea, a îndemnat-o „Mergi şi cheamă pe bărbatul tău” (Ioan 4, 16). Prin aceasta, Domnul vrea să arate că femeia, în comuniune cu altul, ar fi putut înţelege despre ce fel de apă i se vorbea. Din păcate, viaţa de familie îi era în afara rânduielilor Legii. Se corupsese cu cinci bărbaţi, iar cu al şaselea era în concubinaj; din acest motiv a și recunoscut: „N-am bărbat” (Ioan 4, 17). Imoralitatea vieții era cauza neputinţei femeii de a înţelege tainele lui Dumnezeu.

Hristos – cunoscătorul a toate – i-a confirmat: „Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut, şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat.” (Ioan 4, 17-18). Abia acum femeia a realizat că are în faţă un proroc (Ioan 4, 19). Şi profitând de această prezenţă, femeia face o constatare însoţită de o întrebare de bun simţ: „Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte (Garizim, n.n.), iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.” (Ioan 4, 19-20).

Dincolo de slăbiciunile stării ei morale, samarineanca avea preocupări serioase legate de suflet. Gândea mai profund decât iudeii şi chiar decât conaţionalii săi.

Atunci Iisus i-a dat un răspuns care viza apa cea vie – închinarea „în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 21-24). În acelaşi timp, răspunsul conţinea şi o definiţie dată lui Dumnezeu, Care este „Duh şi Adevăr”.

Aşadar, prin răspunsul dat, Hristos i-a confirmat femeii că Dumnezeu nu este mărginit într-un loc anume, mai ales din momentul întrupării Lui, – prin care a fost asumată întreaga fire umană –, şi că oamenii trebuie să I se închine lui Dumnezeu ca Treime în duh şi în adevăr.

Femeia ştia că va veni Mesia Care se cheamă Hristos şi Care le va spune toate (Ioan 4, 25). Cunoştea profeţiile despre Mesia. Pe fondul acestei discuţii, Hristos i Se descoperă: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.” (Ioan 4, 26). Venise momentul să i Se reveleze. Acum femeia era pregătită pentru primirea unei astfel de revelaţii. I se spovedise Celui pe care evreii şi samarinenii îl aşteptau. Drept consecinţă a acestei mărturisiri, ea şi-a propus să renunţe la concubinaj, dar şi la exclusivismul religios. În planul iconomiei divine urma să i se încredinţeze samarinencei convertite o misiune nobilă.

Discuţia le-a fost întreruptă de ucenicii abia întorşi de la cumpărături. Nu le venea să creadă ochilor. Mai mult, apostolii erau contrariaţi de faptul că Iisus vorbea cu o femeie, şi încă una samarineancă (Ioan 4, 27).

O atitudine nefirească. Din păcate, nici unul dintre apostoli nu a avut curiozitatea să Îl întrebe pe Iisus: „Ce vorbeşte cu ea, sau ce a întrebat-o?” (Ioan 4, 27). Dar ce mai conta ce gândeau ei. Scânteia credinţei fusese deja aruncată în pământul Samariei, contrar vrerii iudeilor. Se împlineau cuvintele: „Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins.” (Luca 12, 49).

Acel „acum” era deja semănat în pământul Samariei. Discuţia nu a rămas fără urmări. Femeia şi-a lăsat găleata, a renunţat la apa simţită şi s-a dus în cetate ca să le împărtăşească şi altora bucuria iruptă din bucuria întâlnirii cu Hristos. Versetul 29 surprinde momentul. Dorea să-i facă părtaşi şi pe conaţionalii săi la apa cea vie scoasă din fântâna harului dumnezeiesc: „Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul?” (Ioan 4, 29). Da, într-adevăr, aşa era.

Femeia, de teamă ca nu cumva să fie ucisă cu pietre, foloseşte o întrebare retorică; o întrebare care conţine în ea şi răspunsul. Iniţial, ea le-a spus că este doar „un om”. Probabil că se ferea să atragă atenţia, mai ales că avea un statut de femeie imorală. Ea nu le-a vestit pe faţă că L-a aflat pe Hristos, ci le-a sugerat presupunerea că ar fi Hristos: „Nu cumva acesta este Hristosul?”. Ei înşişi trebuiau să se convingă de acest adevăr. Şi mulţi, nu puţini  – notează evanghelistul – s-au convins: „veneau către El” (Ioan 4, 30).

Dacă Moise, prin cărţile sale, nu a reuşit să aducă o schimbare în viaţa conaţionalilor samarinencei, a reuşit, prin lucrarea lui Dumnezeu, o singură veste primită de la o femeie cu un orizont care părea că se întinde numai la lumea simţurilor, dar care, prin pocăință asumată, a devenit glasul lui Hristos în acea cetate.

Şi – consemnează referatul – „mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: «Mi-a spus toate câte am făcut.»” (Ioan 4, 39). Ba mai mult, după ce ei înşişi s-au convins, au zis: „Credem nu numai pentru cuvântul tău (al femeii, n.n.), căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.” (Ioan 4, 42).

Ei înşişi, aşadar, îşi mărturisesc – în deplină libertate – convingerea că Hristos, pe Care samarinenii Îl rugau să mai rămână la ei (Ioan 4, 40-41), este Mesia cel mult aşteptat. Doreau să rămână – precum odinioară apostolii – în adumbrirea luminii taborice. De altfel, acesta este şi motivul pentru care Părinţii Bisericii au rânduit ca momentul să fie sărbătorit liturgic într-una dintre duminicile de după Înviere.

Biserica o prăznuieşte liturgic pe Sfânta Fotini, împreună cu surorile sale: Anatoli, Foto, Fotida, Paraschevi, Chiriachi şi cu fii ei: Victor, numit de Hristos Fotin, şi Iosi, care au fost martirizaţi în timpul persecuţiilor lui Nero, pe 26 februarie.

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.