Sfântul Ierarh Antim Ivireanul - Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sculptor şi xilograf, zugrav de biserici, caligraf şi miniaturist, topograf, orator ecleziastic, bărbat de o aleasă ţinută morală, evlavios, împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească, chipul mitropolitului martir Antim Ivireanul reprezintă una dintre cele mai strălucitoare efigii ale istoriei noastre.

Iubiţi cititori şi cititoare

În ziua de 27 septembrie, Biserica îl prăznuieşte liturgic, din anul 1992, pe Sfântul Ierarh Antim Ivireanul.

Sfântul Antim Ivireanul s-a născut în Iviria, Georgia sau Gruzia de astăzi, în jurul anului 1650. De aici şi numele de Ivireanul. Din botez se numea Andrei. Se trăgea dintr-o familie de oameni înstăriţi, iar părinţii săi se numeau Ioan şi Maria. Deşi s-a dovedit a fi un foarte bun cărturar, nu avem informaţii privind şcolile pe care le-a absolvit. Copilăria şi-a petrecut-o ca rob la otomani. Însă, din toate nenorocirile prin care a trecut, tânărul Andrei a ştiut să ia partea cea bună.

În exil a învăţat greaca, araba, slava veche şi turca. Graţie înţelepciunii, dar şi pregătirii sale complexe, a fost răscumpărat de patriarhul Dositei al Ierusalimului pe o sumă importantă de bani. După eliberarea din robie, tânărul Andrei a rămas la Constantinopol, afirmându-se ca un talentat caligraf, sculptor, desenator şi broder.

Nu se ştie cum a ajuns în Ţara Românească. Este posibil ca venirea sa să fi fost favorizată de recomandarea făcută de patriarhul Dositei domnului Constantin Brâncoveanu, interesat de altfel de revigorarea artei şi culturii româneşti.

Unii istorici au avansat ipoteza că, înainte de a ajunge în Ţara Românească, tânărul Andrei ar fi mers mai întâi în Moldova, la Iaşi, la Mănăstirea Cetăţuia, unde a învăţat limbile română şi slavonă şi meşteşugul tiparului. Ipoteza se întemeiază pe prietenia patriarhului Dositei cu domnul Gheorghe Duca al Moldovei, care la sfatul ierarhului cărturar a înfiinţat, în 1682, la Mănăstirea Cetăţuia, ctitoria sa, o tipografie pentru tipărituri în limba greacă, singura la acea vreme în Răsăritul ortodox (cea de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi nu mai era funcţională). În această tipografie au fost publicate şi câteva volume incluse ulterior în colecţia cunoscută drept „Migne Patrologia Graeca”.

În Ţara Românească a ajuns, probabil, imediat după urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu (9 noiembrie 1688). Nu se ştie unde şi când a fost călugărit şi hirotonit. În prima carte tipărită de el – Învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, datată octombrie 1691 – s-a semnat cu numele „ieromonahul Antim”. Cartea fusese tradusă în greacă de Hrisant Nottara, nepotul patriarhului Dositei şi urmaşul lui în scaun.

În jurul anului 1690, ieromonahul Antim şi-a început activitatea la tipografia Mitropoliei Ţării Româneşti din Bucureşti, sub conducerea episcopului Mitrofan al Huşilor, cel care organizase şi tiparniţa de la Mănăstirea Cetăţuia, refugiat la curtea domnului Constantin Brâncoveanu. Însă, când Mitrofan a fost numit episcop la Râmnic (10 iunie 1691), tipografia i-a fost încredinţată ieromonahului Antim. Imediat după preluarea tipografiei, a imprimat un Evangheliar bilingv, greco-român, Psaltirea, în limba română, şi Slujba Sfintei Paraschiva şi a Sfântului Grigorie Decapolitul, tot în limba română.

În cei 25 de ani de activitate tipografică, ieromonahul Antim a tipărit 39 de cărţi şi a supravegheat tipărirea altor 26. Dintre acestea, 24 au fost în română, iar alte şapte au fost bilingve, slavo-române şi greco-române, şi una trilingvă, slavo-româno-greacă. Scopul urmărit a fost cel de introducere a limbii române în slujbele Bisericii. Pentru aceasta, el a muncit intens, traducând şi tipărind cele mai importante cărţi de cult.

În 1694, Antim Ivireanul a fost numit egumen al Mănăstirii Snagov. Aici au fost tipărite 15 cărţi, şapte în greacă, cinci în română, una în slavonă, una greco-română şi una greco-arabă. Tipografia de la Snagov a fost prima în care s-a tipărit o carte cu caractere arabe mobile, lucrate de însăşi mâna egumenului Antim, o premieră mondială pentru tipar. Prima carte tipărită la Snagov a fost Rânduiala slujbei Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, apărută la 6 februarie 1696, în semn de omagiu adus domnului Constantin Brâncoveanu. Au urmat Evanghelia (1697), Antologhionul (1697) şi Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698).

Din 1701, Antim Ivireanul şi-a reluat activitatea tipografică în Bucureşti. Deşi a rămas egumen la Snagov, până la 21 mai 1704, tipografia de aici a încetat să funcţioneze. La Bucureşti a tipărit Noul Testament (1703 –  prima ediţie integrală în limba română din Ţara Românească), Acatistul Maicii Domnului, precum şi un Ceaslov slavo-român (1702).

După demiterea episcopului Ilarion de la Râmnic, la 17 martie 1705, ieromonahul Antim Ivireanul, contrar vrerii sale, a fost ales în scaunul de episcop rămas vacant. Odată cu numirea sa ca episcop, a mutat tipografia de la Snagov la Râmnic, în ideea desfăşurării unei activităţi pastorale intense, motivate şi de puternica propagandă calvinistă şi catolică din zonă. Astfel, a început tipărirea unui şir de cărţi de slujbă în limba română: Antologhionul şi Octoihul mic (1705), Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu Paraclisul şi Evhologhionul, într-un singur volum, Liturghierul şi Molitvelnicul (toate în 1706).

În plus, la Râmnic s-a îngrijit de sporirea averilor eparhiei, prin cumpărarea de terenuri, vii, mori şi păduri, care i-au înlesnit construirea sau restaurarea şi înfrumuseţarea bisericilor, precum şi a mănăstirilor Cozia, Surpatele şi Govora. Acestora li se adaugă şi biserica Schitului Hotărani. Totodată, prin înfiinţarea a trei „şcoli de pomană”, Antim Ivireanul a pus bazele învăţământului gratuit.

Prestigiul de care se bucura Antim Ivireanul în ţară şi în străinătate îl va propulsa, la 21 februarie 1708, în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei. După instalarea sa ca mitropolit, la 21 februarie 1708, de către mitropolitul Clement de Adrianopol, – aflat la Bucureşti –, nu a renunţat în următorii nouă ani de arhipăstorie la activităţile sale culturale. Dimpotrivă, a tipărit, între altele, un Ceaslov slavo-român şi un Catavasier slavo-greco-român, precum şi 11 cărţi în limba română, printre care Psaltirea, Octoihul, Dumnezeieştile Liturghii, Molitvelnicul, Ceaslovul, Catavasierul. În 1715, mitropolitul Antim Ivireanul a mutat tipografia la Mănăstirea Antim, ctitoria sa; aceasta devine şi un important aşezământ filantropic, prin testamentul său, un adevărat act legislativ privind asistenţa socială organizată.

După moartea martirică a lui Constantin Brâncoveanu (1714), şi înscăunarea domnului Nicolae Mavrocordat (1716), în Ţara Românească a început o acţiune antiotomană, iniţiată de Cantacuzini. Ei sperau să îl aducă pe tron, cu ajutorul austriecilor, pe Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban Cantacuzino. În această intrigă se pare că a fost implicat şi mitropolitul Antim Ivireanul. Aşa se face că, în august 1716, Nicolae Mavrocordat a fugit spre Giurgiu, de frica austriecilor, cu gândul să ceară ajutorul turcilor. Atunci l-a luat cu sine şi pe mitropolit.

Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al lui Constantin Brâncoveanu, care a tipărit în 1718, la Veneţia, o valoroasă cronică despre zbuciumata domnie a ocrotitorului său, relatează cum în timpul fugii, în satul Odaia, între Antim Ivireanul şi Nicolae Mavrocordat s-au iscat nişte neînţelegeri, acesta refuzând să îl însoţească pe mai departe pe domn. Pe fondul acestora, Antim Ivireanul s-a întors la Bucureşti, unde l-ar fi uns domn pe Pătraşcu Brezoianu.

Aflând că totul a fost doar o alarmă falsă, Nicolae Mavrocordat s-a întors, omorându-l pe Pătraşcu Brezoianu; mitropolitul Antim a fost înjosit de soldaţii otomani, care i-au smuls barba şi părul, târându-l pe jos. Mai mult, domnul a obţinut din partea patriarhului ecumenic Irimia al III-lea excluderea mitropolitului Antim din cler, precum şi exilarea sa în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai.

Caterisirea, aruncată asupra lui în mod nedrept, a fost ridicată la 8 martie 1966 de către patriarhul ecumenic Athenagoras I. Cât priveşte moartea sa martirică, trebuie să considerăm că domnul însuşi a fost coautor.

Moartea propriu-zisă a mitropolitului Antim a rămas învăluită în taină. Del Chiaro scrie că, ajuns la Galipoli, lângă râul Dulcia, care trece prin Adrianopol, a fost ucis şi aruncat în râu. Mitrofan Gregoras afirmă că la Enos încă era în viaţă, fiind apoi aruncat în mare.

Un izvor mai puţin cunoscut, Istorisirea morţii Mitropolitului Antim Ivireanul, tradusă din greceşte de Ghiţă Cuşaclăul în 1852 şi publicată în „Literatură şi artă română”, IV, 1899, spune că Nicolae Mavrocordat a trimis doi subordonaţi pentru a-l omorî pe mitropolitul Antim. Aceştia l-au dus pe malul lacului Snagov, aruncându-l în apă. Pentru a avea certitudinea morţii sale, domnul a scos a doua zi trupul din apă, îngropându-l noaptea în ascuns, probabil în cimitirul de acolo. Din informaţii mai puţin oficiale, crima s-ar fi petrecut de fapt la curtea domnească, unde Mavrocordat însuşi l-ar fi omorât pe fostul său mitropolit.

Deşi nu se cunoaşte cu exactitate locul şi ziua morţii Sfântului Antim Ivireanul, se pare că ea a survenit după 22 septembrie, zi din care datează lista de datorii ale mitropolitului, cu ultima sa semnătură, listă care a fost lipită pe scoarţa manuscrisului aşezământului Mănăstirii Antim.

Ca ierarh, Sfântul Antim Ivireanul a înfăptuit o asiduă lucrare de luminare a clerului şi poporului prin carte şi prin cuvânt şi a urmărit îndreptarea relelor sociale, consolidarea Ortodoxiei, precum şi sprijinirea luptei pentru independenţă naţională, atunci când ne aflam în centrul disputei dintre marile imperii – rus, austriac şi otoman.

Sfântul Ierarh Antim a fost un gânditor profund, care şi-a însuşit selectiv cultura greacă veche şi cultura creştină şi a practicat umanismul universalist creştin care – atunci când este vorba de sporirea binelui – nu cunoaşte limite; a preţuit, de asemenea, ştiinţa şi artele. Sculptor şi xilograf, zugrav de biserici, caligraf şi miniaturist, topograf, orator ecleziastic, bărbat de o aleasă ţinută morală, evlavios, împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească, chipul mitropolitului martir Antim Ivireanul reprezintă una dintre cele mai strălucitoare efigii ale istoriei noastre.

Aşa se explică faptul că la şedinţele Sfântului Sinod pentru comemorarea a 200 de ani de la moartea Sfântului Antim Ivireanul (23-25 mai 1916) s-a propus canonizarea sa, canonizare întâmplată abia în 1992, când Sfântul Sinod a împlinit ultimul act de dreptate, recunoscând sfinţenia vieţii sale şi canonizându-l oficial pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, cu ziua de pomenire 27 septembrie.

Pentru Biserică şi Ţară, Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul a fost o vistierie de daruri. Didahiile sale, în care se împletesc în mod iscusit explicarea adevărului de credinţă cu erudiţia şi frumuseţea demonstraţiei oratorice, rămân merinde duhovniceşti pentru cler şi credincioşi, străbătute de idei pastorale şi misionare de o uimitoare actualitate; la fel şi traducerile sale în limba română, multe formule şi expresii liturgice fiind folosite întocmai şi astăzi, după mi bine de 300 de ani.

Aşadar, Sfântul Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul rămâne un model de slujire a Sfintei noastre Biserici, căruia fiecăruia dintre cei din cler ar trebui să-i urmeze exemplul!

Adăugați un comentariu