Evanghelia

În vremea aceea, luând pe Iisus, ostașii L-au scos afară ca să-L răstignească. Și L-au dus la locul zis Golgota, care se tălmăcește «Locul Căpățânii». Iar când L-au răstignit, era ceasul al treilea. Și, de la ceasul al șaselea, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea. Iar la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lamá sabahtaní?, care se tălmăcește: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Iar unii din cei care stăteau acolo, auzind, ziceau: Iată, îl strigă pe Ilie. Și alergând unul, a înmuiat un burete în oțet, l-a pus într-o trestie și I-a dat să bea, zicând: Lăsați să vedem dacă vine Ilie ca să-L coboare. Iar Iisus, scoțând un strigăt mare, Și-a dat duhul. Atunci catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos. Iar sutașul care stătea în fața Lui, văzând că astfel Și-a dat duhul, a zis: Cu adevărat, Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! Și erau și femei care priveau de departe; între ele era Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosi, și Salomeea, care, pe când era El în Galileea, mergeau după El și Îi slujeau, și multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim.

Marcu 15, 20, 22, 25, 33-41

Evanghelia relatează momentele finale ale Pătimirilor Mântuitorului Hristos. Descrierea este generoasă în detalii, însă se impun câteva întrebări și explicații.

Hristos este scos în afara zidurilor Ierusalimului pentru a fi răstignit (Ierusalimul de atunci, în prezent locul este înglobat în Biserica Sfântului Mormânt), deși consider că termenul mai relevant în acest caz ar fi crucificare. Această pedeapsă capitală consta în țintuirea pe cruce. Celui condamnat i se legau mâinile și picioarele de lemnul crucii apoi îi erau străpunse cu ajutorul unor piroane.  De o cruzime maximă, pedeapsa aceasta era folosită de romani (deși a fost folosită și de alte popoare inclusiv de evrei) în special pentru cei care erau găsiți vinovați de revoltă împotriva Romei. 

Pentru guvernatorul Pilat Iisus a fost crucificat ca un rebel împotriva Imperiului. Pentru liderii religioși ai Israelului a fost condamnat, pe de o parte ca Cel care le punea serios la îndoială autoritatea față de popor, dar, în egală măsură, ca Cel care putea oricând cauza o mișcare populară care să tulbure Ierusalimul (în acele zile orașul sfânt era inundat de evreii veniți pentru a serba Paștile), mișcare pe care, dacă armata romană trebuia să o potolească, echivala cu schimbarea conducerii politice și religioase a Israelului (acest scenariu se mai întâmplase). 

Hristos este dus pentru a fi crucificat la locul cunoscut ca Golgota, termen ce este de fapt transcrierea în greacă din aramaicul Gûlgaltâ ce se traduce prin ,,locul craniuluiΚρανίου Τόπος (Kraniou Topos), dar și Calvariae Locus în latină – Drumul Calvarului. Conform explicațiilor Sfântului Ieronim această denumire se datora craniilor dezgropate, care se puteau observa în acel loc destinat execuțiilor, dar și îngropării celor morți. 

Alte tradiții pun numele acestui loc în legătură cu faptul că locul era un deal proeminent, ce avea forma asemănătoare unui craniu sau în legătură cu craniul lui Adam, care a fi fost îngropat aici și deasupra căruia Hristos a fost crucificat pentru a restaura umanitatea căzută prin Adam (,,Un asemenea cuvânt este păstrat după pomenirea nescrisă în Biserică, că Iudeea l-a avut ca prim locuitor pe Adam, care s-a aşezat în aceasta după ce a fost îndepårtat din paradis, drept consolare pentru cea de care a fost lipsit. De aceea [Iudeea] a fost prima care l-a primit pe om mort, Adam împlinindu-și condamnarea acolo. Se pare că osul capului (craniu) cu carnea putrezită de jur împrejur, era 0 priveliște nouă pentru cei de atunci și, punând craniul într-un loc, l-au numit locul craniului. Se pare că Noe, strămoșul tuturor oamenilor (n.n. după potop), nu era necunoscător al mormântului, căci după cataclism (potop) legenda a fost transmisă de la el.De aceea Domnul, căutând începuturile morţii omenești, a primit Patimile în locul menţionat al craniului, pentru ca din locul în care stricăciunea oamenilor si-a luat începutul, de acolo să înceapă viaţa Împărăţiei. Şi după cum moartea s-a făcut puternică în Adam, tot așa să slabească în moartea lui Hristos ’’ – Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la cartea profetului Isaia).

Un detaliu ce ridică o legitimă întrebare este modul în care Iisus se adresează lui Dumnezeu Tatăl (Eloi, Eloi, lamá sabahtaní?…Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?). Întrebarea ar fi: dacă Iisus este Dumnezeu, de ce se adresează ca și cum nu ar fi? Sau: De ce să-L fi părăsit Dumnezeu Tatăl?

Acest pasaj a fost folosit în special de susținătorii ereziei lui Arie, care susțineau, că Iisus Hristos, deși cel mai desăvârșit dintre toți oamenii ce au trăit vreodată, nu a fost și om și Dumnezeu, ci doar om.

Însă Hristos rostește această exclamație citând un Psalm ce conținea profeții ce detaliază chiar crucificarea Lui. Psalmul 21 începe cu cuvintele ,,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine; de ce m’ai părăsit?’’ și ulterior redă un detaliu regăsit în timpul răstignirii lui Hritos: ,,Străpuns-au mâinile mele și picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau și se uitau la mine. Împărțit-au hainele mele loruși și pentru cămașa mea au aruncat sorți’’ (v. 18-20).

Sfânt Ioan Damaschin explică cuvintele Mântuitorului arătând că de fapt a arătat că Și-a împropriat firea omenească întru totul: ,,A spus cuvintele: <<Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu de ce M-ai părăsit?>> pentru că și-a împropriat firea noastră. Cãci Tatăl nu este Dumnezeul lui Hristos, afară numai dacă, despărțind pe cale abstractă vizibilul de spiritual, S-ar fi așezat în acelaşi rând cu noi, Și nici n-a fost părăsit vreodată de dumnezeirea Sa, ci noi suntem cei părăsiți și noi cei trecuţi cu vederea’’ (Dogmatica).

,,Iar Iisus, scoțând un strigăt mare, Și-a dat duhul. Atunci catapeteasma templului s-a rupt în două, de sus până jos’’.

În templul din Ierusalim se aflau două catapetesme. Pe lângă catapeteasma principală ce despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor (loc rezervat doar marelui preot) mai exista și catapeteasma (termen grecesc ce se traduce prin perdea) ce despărțea curtea rezervată preoților de Templu. Evanghelia nu menționează care din cele două s-a rupt, însă este posibil să fi fost vorba de cea de-a doua, deoarece, ruperea celei din Templu ar fi fost ascunsă de liderii religioși ai Israelului, pe când ruperea celeilalte putea fi observată de mult mai multă lume, ceea ce a și dus la răspândirea veștii.

Literatura patristică nu se preocupă de această distincție, ci mai mult de însemnătatea momentului. Sf. Efrem Sirul consideră, că prin această rupere a catapetesmei Dumnezeu a arătat că ,,templul va fi nimicit fiindcă Duhul Său a ieșit din el’’ (Comentariu la Diatessaron). Sf. Fotie, Patriarhul Constantinopolului vede minunea aceasta ca un semn al faptului, că odată cu răstignirea și învierea lui Hristos începe răspândirea Noului Legământ în toată lumea și ia sfârșit cultul Legii mozaice (Exegeze la Evanghelia după Matei).

Pr. Prof. Dr. Adrian DUȚUC