Partea II
În orizontul răsăritean al secolului al XVI-lea, Biserica Rusă pravoslavnică, tot mai independentă de Patriarhia constantinopolitană, se identifica la nivel imperial cu statutul teocratic de „a treia Romă”, sintagmă lansată de Filotei din Pskov, într-o scrisoare pe care egumenul o trimite cneazului Vladimir al III-lea (1505-1533). Erau vremuri de izbeliște provocate de abordările diferite cu privire la viețuirea în a obștile monahale, ale Sf. Nil Sorki (†1508) care impunea ascetismul, în vreme ce Sf. Iosif Volokolamski (†1515) era adeptul prosperității economice a mânăstirilor. La această dihotomie duhovnicească se adăugau și disensiunile provocate de apariția ereziei raționaliste și antieclesiale a strigolnicilor, proiectate pe despotismul, paternalismul și izolaționismul noului țar, Ivan cel Groaznic (1533-1588) care au provocat evenimente și evoluții dramatice în raporturile statului cu Biserica și credincioșii. Creştinismul rus va traversa, începând cu 1666 – 1667, criza produsă de schisma рαскол (raskol) tradiţionalistă şi apocaliptică a „vechilor ritualişti”, expresie simptomatică a unui veritabil „sectarism” reacţionar al „ritualismului”; antiteologic, antieclezial şi antistatal totodată, raskol-ul va fi supus unor sângeroase reprimări. Acest raskol s-a produs sub Patriarhul Nikon, care, datorită unor greşeli strecurate în cărţile de cult, a încercat să corecteze aceste greşeli. Reforma lui Nikon a fost greşit înţeleasă și astfel, căzând victimă intrigilor şi unor greşeli ale sale, în 1657 a demisionat.”[1]
Încurajați de succesul obținut în Polonia cu sprijinul regelui Sigismund al III-lea Vasa (1587-1632), Biserica papală reuşeşte în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, prin unirea de la Brest-Litovsk (1565-1596) considerată de catolicismul roman un act de biruinţă împotriva ortodocşilor schismatici, să atragă la această unire înșelătoare o parte a ukrainenilor supuşi Coroanei polone, dar tratați, la fel ca românii transilvăneni, ca religie tolerată și populație de rang inferior. Această unire urmărea pe de o parte un scop religios, respectiv întărirea catolicismului polonez în urma Reformei protestante, cât şi unul politic, respectiv consolidarea stăpânirii poloneze catolice în Ucraina ortodoxă. În aceste condiţii, uniţii trebuiau să revendice drepturile lor şi faţă de catolici şi faţă de ortodocşi.[2]
După acest succes, s-a declanșat o propagandă intensă în ţările ortodoxe, începând din Egipt şi până la Marea Baltică. Astfel, Biserica Ortodoxă din regatul polono-lituanian însumând după perfectarea unirii doar o treime din populaţie, sub oblăduirea a doi ierarhi, care la scurt timp au şi murit, şi-a pierdut poziţia legală, toate drepturile şi privilegiile ei fiind transferate Bisericii Unite. În Galiţia în special, regele prevalându-se de principiul stabilit la Interimul de la Augsburg (25 decembrie 1555), „Cuius regio ejus religio” a impus uniatismul, ceea ce i-a determinat pe ortodocşi să se alăture revoltei din anul 1607, redobândind astfel vechile lor drepturi. Totuşi reactivarea ierarhiei ortodoxe s-a făcut abia în anii 1620-1621, prin intervenţia fermă a cazacilor. Nefiind recunoscuţi, ci doar toleraţi, ierarhii ortodocşi s-au confruntat cu presiunile conducerii catolice aşa încât trei dintre ei au demisionat sau au îmbrăţişat uniaţia. Ştim totuși că „Patriarhul Teofan al Ierusalimului (1608-1644), întorcându-se de la Moscova a hirotonit clandestin, la cererea cazacilor – asistat de Arsenie, exarhul Patriarhului Timotei al Constantinopolului (1612-1620) şi de Teofil, exarhul Patriarhului Kiril Lukaris al Alexandriei (1601-1620) – şase episcopi şi un nou Mitropolit pentru Kiev (Iov Boreţki), restabilind astfel ierarhia ortodoxă în Ucraina. Regele Sigismund al III-lea a tolerat acest act pe baza interdicţiei Seimului din anul 1607 privind persecutarea ortodocşilor, dar mai ales datorită ajutorului militar oferit de cazaci pentru salvarea Regatului Poloniei în faţa expansiunii turceşti.”[3] Ortodocşii, ocrotiţi de cazaci[4], au început să-şi consolideze poziţia. În vechile lor centre şi-au întemeiat şcoli pentru educarea clerului şi a ţinerilor, iar tipografia redeschisă la Kiev oferea cărţi religioase pentru apărarea credinţei ortodoxe. Astfel, Mânăstirea Lavra Pecerskaia a devenit cel mai important centru spiritual al ortodocşilor din regatul polono-lituanian. Legătura de credinţă şi neam cu ruşii din est şi măsurile represive ale guvernului polonez în urma incidentului cu Arhiepiscopul unit Iosafat Kunţevici, l-au determinat pe Mitropolitul Iov Boreţki al Kievului să ceară protecţie ţarului Moscovei, în anul 1625. Deşi Ţarul nu şi-a permis o intervenţie directă în regatul polon, a permis călugărilor ortodocşi ucraineni să viziteze Rusia.
Prin „actul de împăcare” dintre ortodocşi şi uniţi (ratificat în noiembrie 1632) Regele Vladislav al IV-lea (1632-1648) – și-a amintit cu recunoştinţă de sprijinul cazacilor ortodocşi – credincioșii Bisericii Ortodoxe din Ukraina obţineau nu numai libertatea de cult, ci și restituirea bisericilor din Kiev ocupate abuziv de uniţi, dreptul de a înfiinţa tipografii şi spitale, de a construi biserici şi de a li se acorda demnităţi de stat. Acum a fost recunoscută oficial Mitropolia Ortodoxă a Kievului, Bisericile, mănăstirile şi proprietăţile bisericeşti din Ukraina urmau să fie împărţite între ortodocşi şi uniţi, care trebuiau să se mulţumească cu patru episcopii: Luţk, Przemysl, Lwow şi Mstislav.
Dar, pretenţiile lui Vladislav asupra tronului moscovit au dus la redeschiderea ostilităţilor dintre ruşi şi polonezi. Prin armistiţiul de la Devlino (1618), confirmat de pacea de la Poleanovska (1634), Rusia ceda Poloniei ţinutul Smolensk şi Ţara Severskului. Războiul a fost reluat datorită dorinţei Ukcrainei de a ieşi de sub dominaţia Poloniei. Prin armistiţiul de la Andrusovo (1667), confirmat de „pacea veşnică” încheiată în anul 1686, Ukraina răsăriteană cu centrul la Kiev şi ţinutul Smolensk erau anexate Rusiei. Politica internă şi externă a statului polono-lituanian a fost influenţată de poziţia cazacilor.[5] Recunoscuţi pentru curajul şi vitejia lor, cazacii autonomi[6] s-au remarcat în toată Europa, în special ca forţe antiotomane. Până la începutul secolului al XVII-lea, cazacii nu erau interesaţi în mod deosebit de aspectul religios. Incitaţi de emisarii fanarioţilor, care serveau interesele turceşti în Ukraina, cazacii au devenit apărătorii Ortodoxiei şi ai poporului ukrainean. Petru Movilă se bucura de aprecieri unanime din partea nobilimii polone, pentru originea sa voievodală – (era fiul Simeon Movilă, Domnitor al Țării Românești (1601-1602) și al Țării Românești (1606-1607) și al Marghitei) – care, după retragerea în Polonia, a intrat cu familia între 1608 și 1620 sub ocrotirea cancelarului Stanisƚaw Źόƚkiewski și apoi a hatmanului Károl Chodkiewicz. Formarea intelectuală la Frăția Ortodoxă din Lwόw și la Academia zamoiskiană (Hippæum Zamoscianum)[7] din Źamsksć, înrudirea cu multe case nobiliare din Regatul Poloniei, dar mai ales pentru contribuția remarcabilă la renașterea culturală și spirituală a Ortodoxiei Ukrainene în timpul păstoriririi ca arhimandrit al Lavrei Peșterilor din Kiev (hirotonit la 6 sept. 1627-1632). Prin exarhul Patriarhiei ecumenice, Ieremia Sinaroski, în Biserica ctitorită de Simeon și Ieremia Movilă la Lwόw cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe 28 aprilie 1633, în prezența Mitropolitului Varlaam al Moldovei,[8] a fost hirotonit întru arhiereu Ulterior, a fost întronizat la Kiev în Catedrala Sf. Sofia, în luna iulie a anului 1633, păstrând și misiunea de stareț al Lavrei.
Petru Movilă, din primii ani de viaţă monahală s-a consacrat diferitelor practici ascetice: făcea zilnic metanii, mai ales la miezul nopţii; se ruga cu lacrimi în ochi; postea toată săptămâna din Postul Mare şi în Săptămâna Patimilor; purta permanent o cămaşă care-i producea suferinţă şi se încingea pentru nevoinţă cu un lanţ.[9] Ca o paranteză, menţionăm aici, că şi contemporanul lui Petru Movilă, fizicianul Blaise Pascal (1623-1662), la Mănăstirea Port-Royal din Franţa, atras cu precădere de probleme morale, purta „o centură de fier bătută în cuie, cu vârfurile întoarse înăuntru, apăsând-o în trupul său plăpând, ori de câte ori vreun îndemn natural sau vreo pornire de vanitate ar fi putut să-l tulbure, abătându-l de la puritatea moralei creştine.”[10]
În scopul zidirii duhovniceşti a păstoriţilor, Petru Movilă a tipărit şi cărţi de învăţătură: Aşezămintele ascetice ale lui Dorotei, Istoria lui Varlaam şi Ioasaf, Capitolele parenetice ale diaconului Agapet, Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul Minunile peşterilor Kievului, toate vod lumina tiparului la tipografia kieveană. Tot aici, în 1644, vede lumina tiparului principala operă polemică pe care Petru Movilă o elaborează pentru a combate doctrina catolică, anume Lithos sau piatra din praștia adevărului al Sfitei Biseirici Lithos sau Piatra din praştia adevărului al Sfintei Biserici Ortodoxe Ukrainiene. În 1640, în efortul său de a păstra crezul și rânduiala ortodoxă, tipărise Catehismul ortodox în limba latină Expunere de credință a Bisericii Ukrainene (Expositio fidei Ecclesiæ Russiæ Minoris), lucrare aprobat de Sinodul panortodoox de la Iași (1642) și cel de la Constantinopol (1643).
Mitropolitul a început să pregătească un corpus patristico-hagiografic, în vederea traducerii din nou a colecţiei Vieţile Sfinţilor după opera Sfântului Simion Metafrastul. Moartea prematură 1-a împiedicat să ducă la bun sfârşit această lucrare. Tot un vis neîmplinit al său a fost şi tipărirea Bibliei, pentru care pregătise deja 400 de gravuri.[11]
Comparativ cu Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul care mărturisea că arhipăstoriţii săi atârnă de grumazul său spre a fi mântuiţi, sfinţitul Mitropolit Petru Movilă era pătruns de convingerea că Dumnezeu îi va cere răspuns pentru fiecare suflet din turma arhipăstoriei sale. De aici, hotărârea lui de a depune orice efort pentru a susţine pietatea tuturor dreptmăritorilor creştini şi a clericilor din eparhia sa. El este deplin încredinţat că în actele oamenilor nu este nimic mai preţios ca religia, adică credinţa ortodoxă. De aceea, este necesar să o păzească cu toată stăruinţa.
Deoarece „în cărţile liturgice tipărite până atunci pentru ucraineni se strecuraseră diferite greşeli care au dus la deformarea multor rânduieli de cult ortodoxe, pentru a înlătura acest neajuns, Mitropolitul Petru Movilă a consultat felurite ediţii greceşti, paleoslave şi chiar catolice, în vederea stabilirii textului original”[12]. Această metodă a fost aplicată şi în cazul altor cărţi. La tipărirea Octoihului de la Lwόw, din 1630, a cercetat şi un manuscris de la Mănăstirea Neamţ, trimis de Domnul Moldovei, Miron Barnovschi. În Molitfelnic, Mitropolitul a adăugat şi anumite explicaţii cu privire la felul în care trebuie să se pregătească preoţii pentru slujbe, dar şi unele sensuri liturgice şi dogmatice ale acestora. Tot referitor la cărţile de slujbă amintim şi faptul că însuşi Mitropolitul Petru Movilă a scris unele cărţi într-o frumoasă limbă slavo-bisericească, dând cu această ocazie învăţături şi explicaţii: Canonul ce se citeşte de preoţi înainte de împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, Canonul la ieşirea sufletului, Canonul pentru creaţia lumii, Canonul pentru plângerea strămoşilor izgoniţi din Rai, Rugăciunea pentru mântuirea creştinilor ortodocşi de suferinţele ce vin de la eretici etc.
El a corectat cărțile de cult, tipărind în 1640, la tiparnița Lavrei Pecersca, Evhologhionul sau Molitfelnicul, apoi a scris un Trebnic după ce a constatat că preoții nu cunosc bine rânduiala Sf. Taine și ierurgii, la care se adăugau rezervele clericilor ucraineni faţă de ediţiile cărţilor de cult editate la Moscova.
Mitropolitul Petru Movilă a avut un crez, de la care nu s-a abătut niciodată şi care l-a recomandat pentru canonizare: „în sfânta credinţă în care eu m-am născut, m-am educat şi cu nevrednicie, dar cu voia şi darul lui Dumnezeu, port treapta de Mitropolit, în această credinţa terminând viaţa mea, doresc să prestau şi înaintea Marelui Domnului meu.” Aceasta este pavăza ortodoxă de care s-au sfărâmat speranţele necreştineşti ale Papei Clement al VIII-lea, când zicea: „O, rutenii mei, eu nădăjduiesc ca prin voi să aduc întregul Orient la Biserica Romei”. Oare nu urmăreau aceleaşi scopuri şi predicatorul valdenz Antoine Leger împreună cu ambasadorul de la Constantinopol, Corneliu de Haga, care au plastografiat, publicat la Geneva în 1629 în latină şi în 1633 în greacă Mărturisirea de credinţă pe care au atribuit-o[13], pe nedrept, Patriarhului Ecumenic Kiril Lucaris ? Acest falscare a provocat fiind plin de învăţaturi străine Ortodoxiei, a provocat, cum era de aşteptat, mari frământări teologice în lumea răsăriteană, căci ea era folosită atît de romano-catolici, – care căutau să acuze Biserica ortodoxă de alunecări de la dreapta credinţă – cât şi de protestanţi care încercau să prezinte învăţătura lor ca adevărată şi asemănătoare cu cea a Bisericii de Răsărit.
Calvinii, către începutul veacului al XVII-lea, intensifică presiunile de convertire a românilor din Ardeal la calvinism, iar Principele Gabriel Bethlen (1613-1629) merge atât de departe în încercarea sa, încât se adresează chiar Patriarhului ecumenic Chiril Lukaris, cerându-i să-1 ajute „pentru trecerea românilor ardeleni de la Ortodoxie la calvinism.”[14] Patriarhul îi refuză însă ajutorul solicitat, deoarece socotea că, ajutând pe Principe în acest lucru,ar face un mare păcat „ pe care toate chinurile de pe pământ nu l-ar putea ispăşi”[15].
Mergându-se pe această cale, a încercării de a converti pe români la calvinism, în anul 1640, cu învoirea Principelui Gheorghe I. Rácóczy (1630-1648), s-a tipărit în satul Prisaca de lângă Bălgrad un Catehism calvinesc, care a fost larg răspândit în popor.[16] Nici acest Catehism însă şi nici numeroasele condiţii din ce în ce mai „umilitoare şi potrivnice Bisericii Ortodoxe româneşti”[17], puse de calvini ierarhilor ardeleni la înscăunare, n-au avut rezultatul dorit de aceştia, deoarece românii n-au vrut să-şi lase legea străbună.
Din rațiuni apologetice, reprezentanți ai Ortodoxiei au alcătuit Mărturisiri de credință, unele având un caracter particular, așa cum a fost cea a Patriarhului ecumenic Ghenadie Scholarios (1454-1465)[18], Mărturisirea Patriarhului antiohian Mitrofan Critopulos[19] (1636-1639) și nu în ultimul rând, cea a spătarului Nicolae Milescu[20] (1636-1708), dar și alte Mărturisiri care au devenit oficiale după aprobarea lor în Sinoadele Bisericii, așa cum au fost Mărturisirea Ortodoxă a Mitropolitului Petru Movilă al Kievului și Pavăza Ortodoxiei a Patriarhului Ierualimului, Dositei Notara (1669-1707). Dositei, adversar al Reformei, cu orice prilej a contesta paternitatea catehismului de la Geneva pus pe seama Patriarhului Kiril Lukaris.
Așadar, în contextul în care atacurile la adresa Ortodoxiei se intensificau, iar Biserica Ortodoxă nu avea o Mărturisire oficială, apare Mărturisirea de credinţă alcătuită de Petru Movilă, supranumit de istoricul Bisericii Ruseşti, Macarie, „Părintele Teologiei Ortodoxe moderne”. Irineu Mihălcescu, insistă asupra pregătirii de excepţie a marelui Mitropolit Petru Movilă. Astfel, el arată că Mitropolitul moldovean, întâistătător al Kievului, „avea temeinice cunoştinţe de greacă şi latină şi îndeosebi de slavonă, pe care i le recunosc contemporanii şi biografii săi, şi de care a dat dovadă indiscutabilă în numeroasele şi eruditele sale lucrări.” [21] În Sinodul de la Kiev, „printr-un lung discurs, în care a arătat motivele convocării şi misiunea nobilă pe care o au ei, participanţii, în faţa întregii Ortodoxii”[22] Mitropolitul Petru Movilă și-a prezentat Mărturisirea, care cuprindea, într-o formulare dialogală clasică, 261 de întrebări și răspunsuri, care a primit pecetea panortodoxă”[23]. Deși în Polonia era stăpânire catolică, greu apăsătoare a ortodocşilor, la mijloc, între Kiev şi Ţarigrad, se afla ortodoxă din vechime, plină de biserici şi mănăstiri, bucuroasă de oaspeţi, cunoscută bine şi de Mitropolitul Kievului – era ţara lui de naştere şi a neamului lui, Moldova. Cu toate că descrierea Părintelui Niculae M. Popescu pare una „romanţată”, ea exprimă însă un adevăr istoric: decizia Mitropolitului Petru Movilă de a se ţine un sinod în ţara sa de origine (Moldova) pentru motivele arătate, unde îl avea drept mare susţinător pe domnitorul Vasile Lupu, el însuşi sprijinitor al Răsăritului Ortodox[24], şi care a acceptat ţinerea unui Sinod la Iaşi.
Aşadar, „trebuie reţinut faptul că acum s-au întâlnit într-un sinod, pentru prima dată în istoria Bisericii, reprezentanţii celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă şi română.”[25]
Deşi publicată pentru prima dată la Amsterdam în anul 1667, prin grija marelui dragoman Panoiot Nikussios, „Mărturisirea ortodoxă” a fost tradusă în mai multe limbi şi tipărită în foarte multe ediţii. În limba română a fost tipărită de 19 ori până în prezent, prima dată în traducerea lui Radu Greceanu, Buzău,1691 iar printre cel mai noi, în traducerea Profesorului Alexandru Elian, la Bucureşti, în anul 1981[26]. Prin aceasta se arată importanţa pe care a dobândit-o această scriere simbolică, „opera unui român cu minte multă şi limpede, unită cu o credinţă vie şi lucrătoare care îndeamnă pe tot creştinul spre credinţă dreaptă şi spre fapte bune pentru mântuirea sufletului său în ceruri şi pentru vieţuirea creştinească pe pământ”[27].
Pr. Mihai Cobziuc
[1] Tomas ŠPIDLIK, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol. IV, trad. Maria-Cornelia Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 6.
[2] Francis DVORNIK, Slavii în istoria și civilizația europeană, trad. Diana Stanciu, Editura ALL EDUCATIONAL, București, 2001, p. 419.
[3] Teodor BODOGAE, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Consideraţiuni istorice în legătură cu sinodul de la Iaşi, Sibiu, 1943, pp. 74-75.
[4] Cazacii liberi din Zaporojie împreună cu hatmanul lor, Sakhajdaciny, au fost acceptaţi în anul 1616
ca membri ai „Frăţiei ortodoxe” din Kiev. Cf. Francis DVORNIK, idem, p. 418.
[5] V. COSTĂCHEL, Polonia în secolele XVI-XVII, în vol. Istoria medie universală, (coord. R. Manolescu), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 470.
[6] Existau şi aşa-numiţii „cazaci înregistraţi”, care formau începând cu anul 1578 un regiment special, înregistrat ca toate celelalte regimente din regatul polon, cf. Francis. DVORNIK, op. cit., p. 417.
[7] Nestor VORNICESCU, †Mitropolitul Olteniei, op. cit, p. 15.
[8] Florea MUREȘAN, Cazania lui Varlaam 1642-1942, Cluj, 1944, p. 11,
[9] Ibidem, pp, 22-23.
[10] Ernest STERE, Studiu introductiv, la volumul Blaise Pascal, Cugetări provinciale. Opere ştiinţifice, Bucureşti, 1987, p. 12.
[11] Pr. Ioan VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,vol.I, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, pp. 214-215.
[12] Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 35.
[13] Pr. Teodor BODOGAE, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani, Sibiu, 1943, pp. 29-62.
[14] Ştefan METEȘ, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Transilvania şi Ungaria ,vol. I, ed a II-a, Sibiu 1935, pp. 190-192.
[15] Ioan LUPAȘ, Documente istorice transilvane, I (1599-1699), Cluj, 1940, p.179.
[16] Ştefan METEȘ, op.cit., p. 392.
[17] Ibidem, p. 202.
[18]Alcătuită la cererea sultanului Mahomed al II-lea (1451-1481) care dorea să cunoască astfel mai bine creștinismul, Mărturisirea, după cei 12 Apostoli, are 12 articole, fiind prima scriere simbolică a Ortodoxiei de după Simbolul niceo-constantinopolitan (325/381). Pr. Ioan RĂMUREANU, Mărturisirea de credință a Patriarhului Ghenadie Scholarios, în Ortodoxia, Anul XXXV (1984), nr. 4, pp. 462-499.
[19] Alcătuită în 1625 la rugămintea teologilor germani din Helmstädt, aceasta, într-un pronunțat spirit irenic, expune învățătura ortodoxă în 23 de capitole. Diac. Ioan I. ICĂ, Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Critopulos. Însemnătatea ei istorică, dogmatică și ecumenistă, în rev. Mitropolia Ardealului, Anul XVIII (1973), nr. 3-4, pp. 208-473.
[20] Publicat în 1667 la Stockholm, este un adevărat tratat dogmatico-apologetic, care tratează învățătura ortodoxă despre Sf. Euharistie, având titlul Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendes, id est sensus Ecclesiæ Orientalis, scilict græce, de transsubstantione corporis Domini, aliisque controverse. A se vedea Pr. Prof. Dr. Alexandru CIUREA, Mărturisirea de credință a spătarului Nicolae Milescu. „Stella Orientalis Occidentali splendes”, în rev. Ortodoxia, Anul X (1958), nr.4, pp. 511-538.
[21] Irineu MIHĂLCESCU, op. cit., p. 482.
[22] Pr. Dănuţ MÂNU, Importanţa Sinoadelor Răsăritene pentru unitatea Ortodoxiei, Teză de doctorat, Bucureşti, 1986, p. 101.
[23] Pr. Teodor BODOGAE, Un capitol din relaţiile româno-ruse:Mitropolitul Petru Movilă, în Revista Teologică, Anul XXXVI (1946), nr. 9-10, pp. 80, 82, 104-105 şi 114.
[24] Nicolae IORGA, Vasile Lupu ca următor al împăraţilor de Răsărit, în tutelarea Patriarhiei de Constantinopol şi a Bisericii Ortodoxe, în „Analele Academiei Române”, seria II, tom. XXXVI, Bucureşti, 1913-1914, p. 207-236; Francoise PALI, Les relations de Basile Lupu avec L’Orient orthodoxe et particulierement avec le patriarcat de Constantinople envisage surtout d’apres les lettres de Ligaridis, în rev. Balcanica, Anul VIII (1945), pp. 80-85.
[25] Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, ed. a II-a, EIBMBOR, Bucureşti,1997, pp. 544, 547 şi 549.
[26] Despre traducerile şi circulaţia Mărturisirii a se vedea Tit SIMEDREA, Precuvântare la Mărturisirea
ortodoxă, text grec şi românesc, editori N. M. Popescu şi Gh.I. Moisescu, Bucureşti, 1942, pp. IV-IX.
[27] Niculae M .POPESCU, op. cit., p. 400. Critici ca acelea exprimate de G. Florovsky (Mărturisirea lui Petru Movilă este „un cripto-catolicism mai periculos pentru viaţa ortodoxiei decât unirea cu Roma”) cf. Teodor BODOGAE, op. cit.,p. 80 sau „croită în întregime numai din stofa catolică”, cum a afirmat la congresul teologilor de la Atena (1936), cf. Tit Simedrea, Precuvântare la Mărturisirea ortodoxă, ediţia 1942, p.6. „Scrierea „este un simplu catehism rusesc din secolul al XVII-lea, rod al duhului mistic rusesc străin de spiritul elen” despre care au cunoştinţă în Biserica Greacă „numai unii specialişti teologi”, cf. Idem, op. cit., p.8) nu îşi găsesc justificarea dacă ne gândim numai la numeroasele ediţii ale Mărturisirii Ortodoxe în limba greacă, vezi la Tit Simedrea, op. cit, p. 9.