Despre credința și mărturia vitejilor – Mucenicia Sfântului Mercurie

Hipolit Romanul, el însuși ucis în cursul persecuţiei declanșate de Edictul Împăratului Decius (249- †251), în lucrarea ,,Despre apostoli” scrie că „ Apostolul Andrei a vestit sciţilor şi tracilor.” Din perspectiva eclesială, avem ştiri doar despre lucrarea misionară a Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan, dar mai ales a Sfântului Pavel, din Cartea Faptele Apostolilor (cu relatarea detaliată a celor trei călătorii misionare ale Sfântului Pavel) sau din Epistolele pe care le-au scris ei înşişi. Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni reiese că „sciţii” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu (Col. 3,11).  Martiriul Sfântului Mare Mucenic Mercurie vine să întărească mărturia cu privire la predica apostolică în Sciţia. În secolul al IV-lea apare în Istoria bisericească (III,1) a Episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei , care a preluat-o după o lucrare lui Origen din Alexandria (†254). El ne spune textual: „Când Sfinţii Apostoli şi ucenici şi Mântuitorului nostru s-au răspândit peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-a căzut sorţi țara părţilor, lui Andrei, Sciţia, lui Ioan Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a venit la Efes.”

În primele comunităţi creştine, credincioșii mărturiseau, cu tăria celor  care L-au cunoscut şi auzit pe Hristos, că  Mântuitorul nu poate fi dat în locul cuiva „ca preţ”, El fiind valoarea supremă în Sine. O convingere pentru care erau gata să-și dea viața, mergând  spre arenele martiriului dând slavă lui Dumnezeu, demonstra că pentru ei, Iisus Hristos reprezenta valoarea absolută, cu dovezi primite nu doar pe cale revelată, ci, mai ales, prin Jertfă şi viaţa Lui de jertfă.

După Herodot (Istorii)  venind din arealul Caspicii, sciții (scoloții) ocupă în sec. VIII î.Hr. pământurile cimerienilor de pe teritoriul actual al Moldovei dar și în stepele nord pontice spre câmpia Donului. Neam de păstori și vajnici luptători, sciții s-au sedentarizat treptat, astfel încât în secolul II îHr., li se pierd urmele.

Care a fost contextul istoric ? Imperiul Roman, în secolul al III- lea se afla la apogeul crizei declanșate de către Maximin Tracul în 238, „anul celor șase împărați”.  După izvoarele istorice extinse din scrierile lui Zosima și Zonaras,   Împăratul Filip Arabul (244-249) îl trimisese în 245 pe Decius la legiunile dunărene ca guvernator al Moesiei și Pannoniei pentru a se asigura de loialitatea lor și de a a restabili disciplina tulburată de revolta lui Pacatianus și pentru a stăvili invazia goților. După câteva succese militare, aceste legiuni îl declară pe Decius  împărat. Ulterior, Decius a mărșăluit împotriva lui Filip și  l-a ucis în luptă la Verona, fiind impus în 249 împărat prin forța armelor și a rămas așa până la moartea sa, în iunie 251, în lupta împotriva goților, la Abrittus. A fost primul împărat roman care a murit în luptă cu barbarii. Deși domnia lui Decius a fost scurtă și relatările asupra domniei sale date de izvoare sunt fragmentare și nu demne de încredere, el nu a trecut în uitare. Motivul principal pentru aceasta a fost un Edict  emis în 249, la scurt timp după urcarea la tron, care îndemna pe toți locuitorii Imperiului să sacrifice zeilor, să mănânce carnea de jertfă și să jure că au adus întotdeauna sacrificii.

Nu este deloc surprinzător că acest act juridic a provocat disensiuni și conflicte între  majoritatea păgână  și minoritatea creștină a populației, dar mai ales pentru că a declanșat oficial prima persecuție a creștinilor la nivelul întregului Imperiu Roman. Anterior, ele făceau obiectul unui rescript , ceea ce însemna că persecuțiile anticreștine aveau, întotdeauna, efecte locale determinate de condițiile locale. Ulterior, persecuțiile au fost în mare parte instigate de împărați și au avut loc la scară imperială. Prin urmare, a devenit obișnuit să se distingă persecuția pre-daciană, caracterizată prin natura sa locală și ad-hoc, de persecuțiile organizate la nivel central ale lui Decius în 249-250 d.Hr., Valerian în 257-260 d.Hr. și Dioclețian, Galerius și Maximinus în 303-313 d.Hr. Importanța Edictului ca punct de cotitură în istoria persecuției creștine este, de altfel, larg recunoscută.

Familia Sfântului Mercurie trăia din vânătoare, iar într-un asemenea context cinegetic, după cum istorisește tradiția coptă, tatăl lui Mercurie și bunicul său sunt atacați de o fiară ciudată. Leșinat de spaimă Yares, tatăl Sfântului Mercurie are vedenia uni briliant și aude o voce: „Eu sunt Dumnezeul tău care te iubește. Știu că ai o inimă bună și că de aceea urăști să te închini idolilor. Vreau să-ți spun că fiul tău, Philopater va fi ca un copac roditor și din acest motiv te voi binecuvânta pe tine și femeia ta: Philopater va fi martorul  (martyr) meu și el va fi defăimat pentru credința sa în mine.”

Scit de neam, născut în 224 d.Hr în cetatea Eskentos din Cappadocia (Asia Mică, azi în Turcia)  primește la naștere numele de Philopater- Φιλоπατηρ (în coptă Philopatyr – iubitor de Tată). Profeția se împlinește, părinții se creștinează, iar la botez tatăl Yares, centurion al armatei imperiale, devine Noah, Noe, iar mama primește numele Saphina, fiul fiind încreștinat cu numele Mercurie (grec. ᾋγιоς Μερкούριоς), lat. Mercurius ; în Sinaxarul Bisericii copte egiptenea apare cu supranumele : Abu Seifein – سيفين – tradus în arabă  ca „deținătorul  celor două săbii.”

Guvernatorul provinciei poruncește arestarea și întemnițarea lor într-o cușcă și dați animalelor în circul roman, dar animalele nu se ating de ei; uluit, guvernatorul este nevoit să-i elibereze. În acest timp,  cetatea este asediată de barbarii goți, iar Yares / Noah, în calitatea sa de comandant al Legiunii Martenses (Legiunea lui Marte), cere să lupte împotriva lor. Cade prizonier, iar după aproape un an și jumătate se întoarce acasă, dar în scurt timp este chemat la Domnul.

Demn urmaș al părintelui său, al sciților cei viteji din care se trăgea și între care își petrecuse copilăria și adolescența, la doar 17 ani, Mercurie a luat locul tatălui, ca centurion roman sub conducerea generalului armean Saturnin, alături de care se remarcă prin fapte de vitejie în luptele cu năvălitorii goți. În cea de a șaptea zi de război, Mercurie primește tainic în dar de la Arhanghelul Mihail, Mai marele Voievod al oștilor îngerești, îmbrăcat în haine albe,  o sabie strălucitoare spunându-i: „Mercurie, alesul Domnului, ia această sabie, luptă în numele Domnului și nu uita că, dacă vei învinge, acest lucru se datorează numai Domnului.”  De aceea, mai ales în iconografia coptă, Sf. Mare Mucenic Mercurie – Abu  Seifein – سيفين este reprezentat purtând două săbii, așa cum apare în cea mai veche Biserică din Vechiul Cairo, ctitorită în secolul al VII-lea.

Împăratul Decius, la început, uimit în mod plăcut de vitejia și neînfricarea tânărul ostaș care cu săbiile lui trecând printre barbari îi tăia ca pe iarbă ucigându-le și conducătorul, îi oferă și el daruri multe, medalii și avansarea la gradul de arhistrateg (general). Călătoresc împreună la Roma, unde Decius fusese prefect, unde i s-au organizat, în cinstea victoriilor mari banchete. Într-o noapte i se revelează iar îngerul, care îl trezește spunându-i: „Îți aduci aminte de ceea ce ți-am zis în război? Vezi să nu uiți de Domnul Dumnezeul tău, căci se cade a pătimi pentru El și a lua cununa de biruință împreună cu toți Sfinții.” Dimineață este chemat de Împărat la sfat, dar Mercurie declină invitația spunând că este bolnav. A doua zi, slugile îl solicită iar pentru sfatul oștirii care trebuia să stabilească viitoarea strategie a Romei.

Chemat de acesta peste câteva zile, este pus să jertfească idolilor în sanctuarul zeiței Artemis (Artemida) ca recunoștință pentru victoriile obținute. Mercurie refuză și dezbrăcându-se de uniforma și însemnele militare, le aruncă la picioarele Împăratului, spunând: „Nu cu ajutorul zeilor neputincioși am câștigat biruința, ci cu al lui Hristos, Dumnezeul meu. Auziți toți că sunt creștin.”  Iar ceilalți demnitari spuneau: „acest om n-a priceput cinstea sa.  Poate atunci când va cunoaște ocara și defăimarea, se va întoarce la gânduri mai bune.” L-au aruncat în temniță, unde Mercurie da slavă și mulțumea neîncetat Domnului. Noaptea, i se arată iar îngerul care îl întărește: „Îndrăznește Mercurie și nu te teme! Crede în Domnul pe Care L-ai mărturisit și Acela te va izbăvi de tot necazul.”

Chemându-l iar în Divan, pentru a fi judecat pentru apostazie și nerespectarea Edictului imperial, Decius încearcă să-l abată de la credința creștină, prezentându-i avantajele pecuniare și idealul de slavă deșartă lumească la care Mercurie ajunsese prin calitățile sale de strateg militar, spunându-i: „Acest fel de cinste ți se cuvine! Iar pentru nebunia ta stai ca un osândit la judecată!” Dar Sfântul, îi răspunde cu curaj: „Cu adevărat, astfel de cinste mi se cuvine, dar pentru Domnul meu. Tu ai luat de la mine cele ce degrabă pier, iar eu voi primi de la El pe cele ce rămân în veci!”Spune nouă neamul tău și patria”, l-a interogat Decius. Sfântul Mercurie a răspuns: „Dacă vrei să știi neamul meu și patria, îți voi spune; pe tatăl meu l-a chemat Noah , de neam scit și a ostășit în oastea martionilor; iar patria mea, către care merg cu sârguință, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Împăratului Celui Ceresc.” Răspunsul a declanșat pedeapsa, lui Mercurie, atârnat în furcile caznei deasupra focului, i-a fost crestat trupul cu săbii și cuțite, iar sângele curgând din răni aproape că stingea focul. Sfântul răbda cu vitejie toate acestea, iar tiranul, văzând că n-a murit, a poruncit slujitorilor  să fie închis într-o casă. Peste noapte a venit îngerul Domnului la el și i-a vindecat rănile zicându-i: „ Pace ție, bunule pătimitor !”

A doua zi, Decius a poruncit să fie adus dinaintea sa și porunci slujitorilor să-i fie cercetate rănile, dar aceștia îi declară Împăratului: „Pe acesta care l-a dus de la noi ca un mort, acum umblă singur de sine ca și cum n-a avut nici-o rană”. Suspectându-și slujitorii că au adus noaptea un doctor care au vindecat în timpul strajei lor, Decius, demonstrând cât de puțin știa despre religia pe calea jurisprudenței romane o scotea în afara legii, îi întreabă pe soldații din gardă dacă e posibil ca prin „farmece creștinești” cel ce părea ieri mort, este astăzi sănătos și nevătămat. Întorcându-se către Mercurie, Împăratul l-a întrebat cu furie : „Cine te-a tămăduit? Spune-ne adevărul, căci mi se pare că nu fără vrăjitorie te-ai tămăduit!” Zâmbind, Sfântul îi răspunde: „Chiar fără voia ta, ai spus adevărul, căci Domnul nostru Iisus Hristos, doctorul cel adevărat al trupurilor și al sufletelor, Acela m-a tămăduit pe mine!” Pentru a demonstra contrariul, Împăratul îi zise: „Iarăși voi umplea trupul tău tot cu răni și voi vedea de te va vindeca Hristos pe Care îl mărturisești.” Și iar a dat poruncă să fie schingiuit, dar Sfântul l-a înfruntat : „Cred Domnului meu Iisus Hristos că nu mă vei birui cu toate muncile tale, oricâte vei aduce asupra mea, căci Stăpânul meu a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Că după ucidere iarăși mă va învia în ziua cea înfricoșată a dreptei Sale judecăți”. Sfântul Mercurie a răbdat caznele cu bărbăție, iar atunci când  l-au spânzurat cu capul în jos atârnându-i o piatră de grumaji ca să se sufoce, dar, întărit cu putere de sus, a răbdat totul. Dezlegând piatra, a fost bătut cu bice cu șfichiul ferecat în colți de aramă cu care-i smulgeau carnea de pe trup, în vreme ce Mercurie zicea: „Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai învrednicit a pătimi pentru Sfânt numele Tău!”

Înțelegând inutilitatea încercărilor de a-l abate de la credința lui creștină prin tortură, Împăratul cel dornic de a restaura politeismul în Imperiul pe care-l conducea împreună cu Valerian (257-260), temându-se de popularitea lui Mercurie, care, fiind foarte iubit de popor ar fi apărut revolte,  poruncește la 4 decembrie 250 d.Hr., să fie dus în Cappadocia și să fie decapitat pentru că „a nesocotit drept nimic zeii noștri și a defăimat cinstita poruncă a blândeței noastre, împotrivindu-se Împăratului. Căci cel ce se împotrivește împăratului, după multe munci, se pedepsește cu sabie.”

În Cezareea, i S-a arătat Sfântului Mercurie, Mântuitorul nostru  Iisus Hristos zicându-i: „Mercurie, vino la Mine și te odihnește ! Alergarea ai săvârșit și credința ai păzit, deci primește cununa nevoinței tale, căci aici se cade a te sfârși.” Ostașii i-au tăiat capul înspăimântați de cel aflat în buna mărturisire a Mântuitorului Hristos, în  ziua de 4 decembrie, la vârsta de 25 de ani. A doua zi, i-au aflat trupul alb ca zăpada izvodind mireasmă de mir și tămâie, tămăduind pe cei bolnavi, după cum ne spun Viețile Sfinților. Minunea aceasta a făcut pe mulți să creadă în Hristos și să se învrednicească duhovnicește de primirea Tainei Botezului. Încetând persecuția, Sfântul Mercurie se arată unui sărac din oraș, spunându-i că trupul este îngropat în Grădinile Cappadociei, iar trupul arată alb ca zăpada, pentru că Iisus a fost prezent la martiriul său. Trupul a fost mutat în Biserica locală până s-a construit o Biserică cu numele Sfântului Mercurie. Sfântul Mare Mucenic Mercurie se bucură de mare cinste așa cum a fost rânduit în cer, la minunata slujbă ostășească ca atunci când Sfântul Vasile cel Mare se ruga icoanei Maicii Domnului pentru ca rău credinciosul și marele prigonitor al creștinilor, împăratul Iulian numit Paravatul, să nu se mai întoarcă din războiul cu perșii, lângă icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, se mai afla încă o icoană cu un ostaș cu o suliță, pe Sfântul Mare Mucenic Mercurie. În timp ce se ruga mai stăruitor, Sfântul Vasile cel Mare a observat că Sfântul Mecurie un timp s-a făcut nevăzut, iar după ce s-a arătat, avea sulița sângerată. Minunea stă ca mărturie, dat fiind faptul că în timpul unei lupte, împăratul Iulian a fost rănit de moarte după ce a fost însulițat de câtre un ostaș venit de nicăieri. Așa cum găsim scris în Viețile Sfinților, această minune a fost adeverită că însăși Maica Domnului pentru rugăciunile îndreptate de către Sfântul Vasile cel Mare, l-a trimis în ajutor pe Sfântul Mare Mucenic Mercurie, purtătorul de biruință, spre a-l pedepsi pe Iulian Paravatul, împotrovitorul lui Dumnezeu, dar și pentru apărarea dreptei și sfinte credințe și a creștinilor.

În secolul al XVIII –lea, capul Sfântului Mercurie se află la Biserica ,,Sfântul Gheorghe” din Ocnele Mari, iar de aici Episcopul Parternie, în 1776 le aduce în Catedrala episcopală de la Râmnicu-Vâlcea. În Primul Război Mondial, spre a fi protejate, în anul 1916 este transportat împreună cu alte obiecte de cult la Moscova. În 1956, Patriarhul Iustin Moisescu, la solicitarea IPS Nestor Vornicescu și a PS Gherasim de Râmnic, le readuce în țară, iar „Capul” Sfântului Mercurie, catalogat obiect de artă veche, în perioada comunistă, a stat la Muzeul de Artă din București. După 1989, racla din lemn de cireș și de tei cu moaștele Sfântului s-a întors unde le este locul, la Catedrala din Râmnicu-Vălcea.

Cel mai vechi hram și vestit hram

În satul vechi de răzeși, Rădășeni, prima biserică din țară ce își sărbătorește ocrotitorul pe Sfântul Mare Mucenic Mercurie, ce în vechime era sărbătorit și în a patra zi după Sfintele Paști, îl face cel mai important și mai vestit hram. Întrucât satul își leagă o parte din istorie de domnitorul Ștefan Tomșa al II – lea, a ctitorit vechea biserică a satului, între anii 1611 – 1622, și pus sub ocrotirea Sfântului Mare Mucenic Mercurie, care este cinstit laolaltă cu Sfânta Mare Muceniță Ecaterina, și unde se găsesc părticele din Sfintele Moaște în bisericuța de lemn spre veșnică închinare și ajutorare a celor care le cer ajutorul. Despre acest hram au scris mai mulți scriitori, printre care N.N. Beldiceanu, Ion Creangă, Vasile Lovinescu, Ion Dragoslav, dar mai ales Mihail Sadoveanu în opera sa ,,Oameni și locuri, socotindu-l un hram îmbelșugat. Locuitorii parohiei îl serbau pe Sfântul Mare Mucenic Mercurie pentru că este considerat patronul negustorilor, dat fiind faptul că rădășenenii sunt cunoscuți ca negustori de fructe. În această frumoasă zi de sărbătoare a satului, cu miresmele florilor din livezi, dis-de-dimineaţă uliţele satului erau pline de căruţe cu oameni care veneau din satele învecinate la hram. Vin, vin, curg neîntrerupt din toate părţile; e o viaţă, o veselie pe culmi şi cai, parcă toată lumea aceia s-a ameţit de mai înainte de lumina strălucită a văzduhului şi a mirosului curat al pământului jilav….. Arde un foc de un car de lemne supt un capac; pe nişte pirostrii cât toate zilele e aşezată o căldare năstruşnică în care forfotea o mămăligă pentru şaizeci de săraci flămânzi, o mămăligă… la care mestecă în sudoarea frunţii şase oameni cu un par uriaş înţepenit sus într-armură a copacului… Iar lângă foc de dreapta cealaltă forfotesc nişte oale cât nişte putini, pline cu sarmale de cele mari cum numai la Rădăşeni, la Mercurie, se fac…….. Şi în toate casele curate ca nişte cutii, cu clituri de zestre până în grindă… cu ştergare în chip de fluturi pe pereţi, într-o regulă şi o curăţenie desăvârşită, masa stă întinsă……. E fără pereche serbarea aceasta a Rădăşenenilor.““.“ (M. Sadoveanu).

Sfântul este sărbătorit pe 11 noiembrie în Biserica Romano-Catolică, pe 25 noiembrie în Biserica Ortodoxă și pe data de 2 august în Biserica Coptă egipteană.

Acest Sfânt Mucenic, rodind din sămânța creștină a Evangheliei aruncată de Apostoli pe ogorul Sciției, prin iubire de Dumnezeu, credință și har de sus împletite în cununa jertfei, a biruit secole de restriște și a înfruntat (va înfrunta) mileniile.

  1. Dr. Stylianos G. Papadopoulos, Patrologie, vol. I: Introducere, Secolulul II și III, trad. Lect. Dr. Adrian Marinescu, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, pp. 351-360;
  2. Herodot, Istorii, V,2, Fontes Historia Daco Romanae, I, p. 65; Istorii, IV, 99, p. 51;
  3. Patricia Southern, The Roman Empire from Severus to Constantine, Routledge, 2001, p. 67;
  4. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I : Naşterea tradiţiei universale (100-600), trad. Silvia Palade, Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 31;
  5. Eusebiu de Cezareea Palestinei, cap. Scriitori bizantini, în Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes – Izvoare privind istoria României, vol. I, editat de Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu și Gheorghe Ştefan, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1964, p. 717.
Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.