Aceşti cuvioşi părinţi, Iosif şi Chiriac de la Bisericani, alături de Sfinţii Daniil Sihastrul (secolul al XV-lea), Ioanichie de la Muscel (1638) şi Teodora de la Sihla (secolele XVII-XVIII), se numără printre cei mai de seamă asceţi ai Bisericii Ortodoxe Române, a căror amintire se păstrează vie până astăzi; nu doar prin munţii şi peşterile care le poartă numele, cât mai ales prin sfintele lor moaşte aşezate spre închinare. Acestora li se adaugă cele cărora nu le ştim locul în care se păstrează, până ce Dumnezeu va binevoi să le descopere.
Iubiţi cititori şi cititoare,
Pe 1 octombrie, Biserica Ortodoxă Română îi prăznuieşte, din anul 2008, pe Cuvioşii Iosif şi Chiriac de la Bisericani.
Cuviosul Ieroschimonah Iosif de la Bisericani a trăit în prima jumătate a secolului al XV-lea. S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţului şi de mic – având înclinare spre viaţa monahală – a intrat în obştea Mănăstirii Bistriţa. După ce s-a călugărit la Mănăstirea Bistriţa, ctitoria domnului Alexandru cel Bun, a plecat în Ţara Sfântă şi s-a aşezat într-o peşteră de pe valea Iordanului, unde, într-un timp relativ scurt, s-au strâns în jurul lui 17 ucenici, – 15 români şi 2 greci –, întemeind astfel prima obşte monahală românească din Ţara Sfântă.
Însă, după un timp, din cauza arabilor musulmani – deşi sporise duhovniceşte în acea peşteră – a fost nevoit să se întoarcă în Moldova, împreună cu cei mai mulţi dintre ucenicii săi. Au vieţuit pentru o vreme la Mănăstirea Bistriţa, de unde plecase în Ţara Sfântă, iar mai pe urmă, cu binecuvântarea stareţului, s-au retras în sihăstria Muntelui „Bisericanilor”, – o adevărată vatră a sfinţeniei şi evlaviei străbune –, unde şi-au construit peşteri, colibe şi chilii din lemn. Acestea au rămas în istoria locului cu pomenirea numelui celui care a vieţuit cândva în ele: Metodie, Varnava, Simon, Averchie, Gherman, Petru, Pir, Grecu şi alţii.
Cuviosul Ieroschimonah Iosif s-a aşezat într-o poiană – numită până la începutul secolului al XVII-lea „Sihăstria lui Iosif” – unde a construit o bisericuţă din lemn cu hramul „Buna Vestire” care, din păcate, a fost jefuită şi incendiată de turci în anii 1476 şi 1498. Rămaşi fără biserică, stareţul, monahii şi pustnicii au hotărât să plece în Muntele Athos, cunoscut ca fiind Grădina Maicii Domnului.
Nu au apucat să coboare muntele, căci Maica Domnului li s-a arătat într-un stejar şi i-a întrebat: Unde vreţi să plecaţi? Ne ducem la Athos, în grădina Maicii Domnului – au răspuns ei. Atunci ea le-a zis: Rămâneţi pe loc, că şi aici este grădina mea. Şi s-a făcut nevăzută! Atunci, părinţii s-au întors la chiliile lor, continuând viaţa sihăstrească de mai înainte.
După 1990, pe locul unde s-a arătat Maica Domnului – numit „la Iconiţa”, fiindcă în acel stejar părinţii, martori ai minunii, au aşezat icoana Maicii Domnului – s-a ridicat o bisericuţă cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, care are ca prestol tocmai tulpina acelui stejar.
Numărul mare de vieţuitori de la acea vreme, mai ales că în duminici şi sărbători pustnicii coborau la slujbe în mănăstire, se împărtăşeau, luau masa în obşte, primeau merindele cuvenite (pesmeţii) pentru săptămâna în curs, după care se retrăgeau în munţi la chiliile lor, impunea construirea unei biserici încăpătoare. Aşa se face că minunea Maicii Domnului de la Bisericani l-a determinat pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare să pună fundaţia unei biserici de piatră; biserica şi tot ansamblul monastic au fost finalizate de urmaşii la tron ai domnului: Bogdan cel Orb (1504-1517), fiul lui Ştefan cel Mare; Ştefăniţă Vodă (1517-1527), nepotul lui Ştefan cel Mare, şi Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare.
Zidul de incintă şi cele patru turnuri de apărare au fost construite între anii 1627-1631, pe vremea domnilor Miron Vodă Barnovschi şi Moise Movilă, iar corpul de chilii şi turnul-clopotniţă au fost construite în timpul domniei lui Vasile Vodă Lupu. Însă forma finală a ansamblului acestei mănăstiri a fost dată, în 1786, de domnul fanariot Constantin Vodă Moruzzi.
Obştea, între secolele XVI-XVIII, era atât de numeroasă – se spune că număra în jur de 800 călugări – încât putea fi împărţită în trei cete: o parte era la slujbă, alta la somn şi cea ce-a treia la ascultare, prin rotaţie, după modelul „achimiţilor” (neadormiţilor) din Mănăstirea Studion din Constantinopol.
La Mănăstirea Bisericani a funcţionat o tipografie adusă de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei de la Kiev, unde s-a tipărit Scara, Vieţile Sfinţilor, Minunile Maicii Domnului, Filocalia, evanghelii, psaltiri, octoihuri, ceasloave şi altele. Călugării de aici erau vestiţi traducători în limba greacă şi slavonă.
Mitrofan, Episcop al Buzăului, vestit tipograf şi traducător al Bibliei lui Şerban Cantacuzino (1688), sau călugărul Misail, autorul Letopiseţului Ţării Moldovei, sunt două nume de referinţă. O parte dintre manuscrisele traduse la Mănăstirea Bisericani se păstrează în Biblioteca Academiei Române.
Ultimul sihastru din Munţii Bisericanilor a fost Cuviosul Ieroschimonah Chiriac, care a trăit în secolul al XVII-lea şi care s-a format duhovniceşte sub îndrumarea unor călugări cu viaţă aleasă din Mănăstirea Bisericani. Pe vremea sa, obştea se împuţinase; număra puţin peste o sută de călugări.
După un timp de ascultare, cu îngăduinţa stareţului său, Cuviosul Chiriac s-a retras într-un loc mai tainic, aflat în pădurile din jurul mănăstirii, unde a găsit o peşteră zidită din piatră, în care „s-a nevoit, în munte, timp de 60 de ani” – după cum scria Mitropolitul Dosoftei în Viaţa şi petrecerea sfinţilor. Dorul de desăvârşire şi îmbunătăţire l-a făcut să îmbrăţişeze aspre nevoinţe duhovniceşti, răbdând frigul şi asprimea iernii, foamea şi setea; aşa a dus viaţa de sihastru, neştiut de nimeni şi însoţit numai de binecuvântarea lui Dumnezeu şi de rugăciunile lui stăruitoare.
După strămutarea Cuviosului Chiriac la cele veşnice, peştera a fost transformată în paraclis, pe care ucenicii l-au pictat, iar lespedea pe care dormea cuviosul a ţinut loc de prestol. Sihaştrii se adunau noaptea la rugăciune în acest paraclis – patronat de „Sfântul Chiriac” – în care, până-n secolul al XIX-lea, când au fost aşezate undeva într-un loc tăinuit, spre a fi ferite de jefuire şi profanare, se aflau sfintele lui moaşte, despre care Mitropolitul Dosoftei scria în Viaţa şi petrecerea sfinţilor că le-a sărutat.
Prădată şi jefuită în 1821 de odoarele sale ctitoriceşti, Mănăstirea Bisericani va suferi şi mai mult în anii care au urmat, întâi din cauza secularizării averilor mănăstireşti, în 1863, apoi prin transformarea ei în penitenciar, în 1868. A funcţionat ca penitenciar până în 1905, iar din 1912, ca sanatoriu.
Faptul că mulţi bolnavi, fie dintre cei închişi, fie dintre cei internaţi, s-au vindecat arată că locul de aici este unul cu totul special; este, negreşit, sfinţit de prezenţa moaştelor a nenumăraţi sfinţi care s-au nevoit în decursul istoriei în muntele cel minunat al Bisericanilor. Acest loc l-am putea asemăna, fără să greşim, cu cel de la Lavra Pecerska din Kiev.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât – în şedinţa sa de lucru din 5-7 martie 2008 – ca Sfinţii Iosif şi Chiriac de la Bisericani să fie trecuţi în rândul sfinţilor, cu zi de pomenire la 1 octombrie.
Aşadar, aceşti cuvioşi părinţi, Iosif şi Chiriac de la Bisericani, alături de Sfinţii Daniil Sihastrul (secolul al XV-lea), Ioanichie de la Muscel (1638) şi Teodora de la Sihla (secolele XVII-XVIII), se numără printre cei mai de seamă asceţi ai Bisericii Ortodoxe Române, a căror amintire se păstrează vie până astăzi; nu doar prin munţii şi peşterile care le poartă numele, cât mai ales prin sfintele lor moaşte aşezate spre închinare. Acestora li se adaugă cele cărora nu le ştim locul în care se păstrează, până ce Dumnezeu va binevoi să le descopere.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!