Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Ca monah, Sfântul Leontie s-a făcut pildă celorlalţi monahi prin mulţimea nevoinţelor, prin răbdarea, blândeţea şi smerenia sa, precum şi prin râvna faţă de Dumnezeu.  Ca stareţal Schitului Laura, a instituit o rânduială austeră, pentru sporirea duhovnicească a ucenicilor dornici de o trăire mai înaltă. Ca ierarh, s-a distins prin numeroase fapte de milostenie, acordând o atenţie deosebită orfanilor, văduvelor şi bătrânilor, cât şi prin râvna pentru păstrarea dreptei credinţe.

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi a trăit în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea. Din păcate, nu avem informaţii legate de copilăria şi familia sa. Nu i se cunoaşte nici măcar numele primit la botez. Faptul că mergea adesea la Biserica „Sfântul Nicolae” din Rădăuţi, ctitoria lui Bogdan I, primul domn al Moldovei (1359-1365), ne face să credem că s-ar fi născut în Rădăuţi sau în vreun sat din împrejurimi.

Nu se ştie când a intrat ca novice în Mănăstirea Bogdana şi nici când a fost tuns în monahism cu numele de Lavrentie. Ca monah, este scris în Sinaxar, s-a făcut pildă celorlalţi monahi prin mulţimea nevoinţelor, prin răbdarea, blândeţea şi smerenia sa, precum şi prin râvna faţă de Dumnezeu. Aceste nevoinţe nu au rămas fără ecou. Aşa se face că, fiind asaltat de mulţime multă de credincioşi, a cerut binecuvântarea egumenului, dar şi a duhovnicului său, pentru a se retrage în isihie. Treptat, în jurul său s-au adunat ucenici dornici de viaţă duhovnicească mai înaltă, încât pe la sfârşitul secolului al XIV-lea a trebuit să construiască un schit, cunoscut sub numele de Schitul Laura, situat în localitatea Vicovul de Sus; acest schit reprezintă prima aşezare sihăstrească organizată despre care avem informații din nordul Moldovei.

Împreună cu ucenicii săi, Cuviosul Lavrentie a ridicat o bisericuţă de lemn şi chilii monahale. La sfinţirea schitului, mitropolitul Iosif I Muşat l-a hirotonit în preot şi l-a hirotesit egumen al schitului şi al tuturor sihaştrilor din pădurile învecinate.

Ca stareţ, a instituit o rânduială austeră. Monahii mâncau o dată pe zi, după asfinţitul soarelui, în afară de duminici şi sărbători. Noaptea dormeau doar trei-patru ore, până la miezul nopţii, când mergeau în biserică pentru a participa la slujbele Utreniei şi Laudelor, care ţineau până spre dimineaţă. În timpul zilei, monahii se îndeletniceau cu împletirea de rogojini, pe care le vindeau în piaţa de la Siret şi/sau Rădăuţi.

Mărturisirea se făcea săptămânal, monahii împărtăşindu-se duminica şi la sărbători. Unii monahi posteau şi câte două-trei zile. în timpul posturilor; părinţii mai sporiţi duhovniceşte şi schimonahii obişnuiau să se retragă în munţi, revenind în obşte înaintea praznicelor împărăteşti şi a marilor sărbători pentru a se mărturisi şi împărtăşi.

Între numeroşii ucenici şi sihaştri adunaţi sub oblăduirea Cuviosului Lavrentie s-a numărat şi Cuviosul Daniil Sihastrul, sfetnicul spiritual al Sfântului Ştefan cel Mare. Celor doi cuvioși Dumnezeu le-a dăruit darul înainte-vederii, al clarviziunii şi al facerii de minuni (în special al vindecării).

Este cunoscut faptul că pe la începutul secolului al XV-lea Alexandru cel Bun (1400-1432) a întemeiat Episcopia Rădăuţilor, ridicând Biserica „Sfântul Nicolae” la rang de Catedrală Episcopală. Unii istorici susţin însă că până la recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, la 26 iulie 1401, prin gramata Patriarhiei Ecumenice, şi mutarea scaunului mitropolitan la Suceava, noua capitală a Moldovei, reşedinţa mitropolitană ar fi fost la Mănăstirea Bogdana din Rădăuţi.

Cert este că, rămânând vacant scaunul episcopal de Rădăuţi, domnul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul Iosif I Muşat, l-a numit pe cuviosul Lavrentie – împotriva voinţei sale – episcop de Rădăuţi, lăsând conducerea schitului cuviosului Daniil Sihastrul.

Ca ierarh, s-a distins prin numeroase fapte de milostenie, acordând o atenţie deosebită orfanilor, văduvelor şi bătrânilor, cât şi prin râvna pentru păstrarea dreptei credinţe, ameninţată de crescânda ofensivă catolică, datorată episcopiilor catolice de la Siret şi Baia, dar şi influenţei celei de-a treia soţii a domnului Alexandru cel Bun, Ryngalla, de confesiune catolică. Domnul moldovean s-a despărţit însă de aceasta în 1421.

Nu se ştie cât timp a rămas Cuviosul Lavrentie în scaunul episcopal de Rădăuţi. Din puținele informații pe care le avem reiese că în ultima parte a vieţii sale s-a retras din scaunul episcopal, întorcându-se în sihăstria de la Laura. Cunoscând apropierea sfârşitului său, Cuviosul Ierarh Lavrentie a cerut tunderea în schimnicie, primind numele de Leontie. Nici anul strămutării sale la cele veşnice nu este cunoscut. Unii înclină să creadă că s-a petrecut spre sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun.

A fost înmormântat în biserica de lemn a schitului Laura. La scurt timp cuviosul a fost dezgropat, iar rămăşiţele sale pământeşti – frumos mirositoare şi făcătoare de minuni – au fost aşezate într-o raclă în partea dreaptă a naosului Mănăstirii Bogdana.

Vestea numeroaselor minuni săvârşite la racla Cuviosului Ierarh Leontie s-a răspândit dincolo de graniţele Moldovei. În acest sens, Zaharia Kopîstenski, un reputat teolog kievean, scria în 1621-1622, în cartea sa Palinodia, un tratat de apărare a credinţei ortodoxe publicat abia în 1878: „La români, la Suceava, în biserica mitropolitană, Sfântul Ioan cel Nou, mucenic al credinţei, în raclă argintată şi aurită, zace cu trupul întreg, unde şi minuni se fac spre vindecarea pelerinilor. În Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg. În Voroneţ, în mănăstire, Daniil Sfântul, făcător de minuni. Şi alţii, nu puţini.” (p. 340).

Tradiţia prăznuirii Sfântului Leontie de la Rădăuţi la 1 iulie s-a păstrat mai bine de două secole, din jurul anului 1430 – când au fost aduse moaştele Sfântului Leontie la Mănăstirea Bogdana – până în momentul în care, după cum aflăm dintr-un document al vremii, semnat de Vasile Lupu la 20 aprilie 7147 (1639), moaştele sale au fost răpite de năvălitori.

Alţi istorici consideră însă că moaştele Sfântului Leontie au fost îngropate în jurul anului 1775 de clericii bisericii, din cauza desfiinţării mănăstirii de trupele austriece, conduse de generalul Adolf von Bucow.

Dincolo de acestea, prăznuirea Sfântului Leontie la 1 iulie a rămas în conştiinţa localnicilor, tradiţia pelerinajului la Bogdana continuând până în 1782, anul mutării Episcopiei Rădăuţilor la Cernăuţi şi al transformării Bisericii „Sfântul Nicolae” în biserică parohială.

Cultul Sfântului Leontie s-a stins treptat, păstrându-se doar în evlavia bătrânilor, în amintirea cronicilor, în toponimia locurilor şi în folclorul zonei. În secolul al XVII-lea, Schitul Laura a devenit metoc al Mănăstirii Putna, iar mai târziu biserică parohială a satului Laura.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a reînviat cultul Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi, prin canonizarea oficială şi înscrierea numelui său în calendar. În ajunul canonizării s-a deschis mormântul sfântului, iar relicvele care au fost găsite au fost puse într-o raclă lucrată în argint aurit în Grecia şi aşezate în biserica mare a Mănăstirii Bogdana, unde se află şi astăzi.

După redeschiderea mănăstirii, petrecută în 1992, prin grija arhimandritului Iustin Dragomir, stareţul mănăstirii, în incintă s-a construit un paraclis, un dispensar şi o casă monahală, iar la intrarea în oraşul Rădăuţi, dinspre Suceava, un impresionant aşezământ pentru copiii abandonaţi; toate au fost puse sub ocrotirea Sfântului Ierarh Leontie.

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.