Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, constatând sfinţenia vieţii vrednicului ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, faptul că la mormântul său se făceau nenumărate minuni, – tradiţia spune că fiica lui Marcu Muţiu, primarul Timişoarei, s-a vindecat de o boală incurabilă –, dar şi păstrarea întreagă și nestricată a trupului său, l-a trecut în rândul sfinţilor în şedinţa sa de lucru din 7 octombrie 1956, cu zi de prăznuire la 15 septembrie a fiecărui an. Cât privește minunile care s-au săvârşit la moaştele sfântului de atunci şi până în prezent, o astfel de inventariere ne lipseşte.

Iubiți cititori și cititoare,

Sfântul Iosif cel Nou s-a născut în anul 1568 la Raguza, în Dalmaţia (astăzi Dubrovnik, în Croaţia), pe ţărmul Mării Adriatice, dintr-un tată veneţian şi o mamă grecoaică.

Rămas orfan de tată pe când avea doar doisprezece ani, – tatăl său, Giovanni Fusko, corăbier de meserie, și-a pierdut viaţa într-un naufragiu –, Iacob, cum se numea din botez, a plecat împreună cu Ecaterina, mama sa, o grecoaică ortodoxă, născută în insula Limnos, inițial în nord-estul Mării Egee, iar de aici, la unchiul său, fratele mamei sale, care era negustor în Ohrida, astăzi în Macedonia.

Ajuns în Ohrida, Iacob a intrat ca frate în Mănăstirea „Maicii Domnului”; în această mănăstire era preot (ieromonah) un alt unchi de-al său. Va rămâne în acest așezământ monahal până în anul 1588 când, în vârstă de douăzeci ani, îşi va îndrepta paşii spre Mănăstirea „Pantocrator” din Muntele Athos; pe seama acestei mănăstiri, în 1590, a fost călugărit cu numele Iosif şi hirotonit preot (ieromonah).

Din 1590 până pe 20 iulie 1650, când a ajuns episcop în scaunul de la Timişoara, ieromonahul Iosif a îndeplinit mai multe ascultări şi răspunderi. Fiind un foarte bun caligraf, a fost chemat în Marea Lavră, respectiv la Mănăstirile Hilandar, Xiropotamu, Vatopedi şi altele pentru a copia diferite manuscrise. Apoi a fost egumenul Mănăstirii „Sfântul Arhidiacon Ştefan” din Adrianopol timp de şase ani, după care românii din Mănăstirea Cutlumuş au cerut kinotitei ca să le fie egumen. A împlinit această ascultare până în anul 1650, când Patriarhul ecumenic Partenie I – zis „cel Bătrânˮ, acesta fiind cel care i-a dăruit domnului Vasile Lupu moaştele Cuvioasei Parascheva – l-a hirotonit, deşi era înaintat în vârstă (se spune că ar fi avut în jur de 82 ani), întru arhiereu pentru scaunul episcopal de la Timişoara, unde a păstorit până în anul 1653.

Ca mitropolit, în cei trei ani de păstorire, deşi pe atunci partea de apus a Banatului era sub dominaţie otomană (1552-1718), a hirotonit preoţi, întărindu-i astfel pe credincioşii bănăţeni în cele ale credinţei. Însă vârsta înaintată l-a determinat să se retragă din scaunul mitropolitan la Mănăstirea Partoş, ridicată prin secolul al XV-lea şi situată pe valea Bârzavei, unde a trăit încă alţi trei ani. Apoi, strămutându-se la cele veşnice în anul 1656, în vârstă de 88 ani, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, a fost înmormântat în biserica mănăstirii.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, constatând sfinţenia vieţii lui, faptul că la mormântul său se făceau nenumărate minuni, – tradiţia spune că fiica lui Marcu Muţiu, primarul Timişoarei, s-a vindecat de o boală incurabilă –, dar şi păstrarea întreagă și nestricată a trupului său, l-a trecut în rândul sfinţilor în şedinţa sa de lucru din 7 octombrie 1956, cu zi de prăznuire la 15 septembrie a fiecărui an. Cât privește minunile care s-au săvârşit la moaştele sfântului de atunci şi până în prezent, o astfel de inventariere ne lipseşte.

Moaştele sale au fost aşezate spre cinstire şi închinare în Catedrala mitropolitană din Timişoara la 10 octombrie 1956, zi în care s-a făcut și proclamarea oficială a canonizării sale.

Nouă ani mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, în şedinţa sa de lucru din 14-27 mai 1965, a hotărât ca numele celui care a strălucit prin viaţa şi lucrarea sa duhovnicească să fie trecut în rândul sfinţilor şi înscris şi în calendarul Bisericii sârbe, ca mărturie a cinstirii de care se bucura sfântul în Banat la acea vreme şi printre ortodocşii de etnie sârbă.