Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic  

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, în primii cinci ani cât a stat în scaunul de mitropolit, adică până în 1828 când a izbucnit un nou război ruso-otoman, a fost preocupat de creşterea duhovnicească a preoţilor şi credincioşilor; a dotat şcolile teologice cu cărţi şi cu profesori cu multă ştiinţă de carte, iar în mănăstiri a introdus rânduiala stareţului Paisie Velicikovski de la Mănăstirea Neamţ. După ce s-a întors în scaunul de mitropolit, în 1833, a început lucrările de restaurare a Catedralei „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de pe Colina Bucuriei – care în 1925 avea să devină catedrală patriarhală – şi a dat la tipar, la Mănăstirea Căldăruşani, Vieţile Sfinţilor, în douăsprezece volume; acestea au fost alcătuite după o ediţie apărută la Mănăstirea Neamţ, fiind finalizate după moartea sa.

Iubiți cititori și cititoare,

Mitropolitul Grigorie Dascălul s-a născut în anul 1765 în Bucureşti; din Botez se numea Gheorghe. Despre familie şi, respectiv, despre el, până la călugărie, informaţiile sunt sărace. Despre părinţii lui se afirmă că „erau oameni credincioşi şi cu importante posibilităţi materiale”. Întrucât erau înstăriți, au putut să-şi susţină copilul timp de doisprezece ani pentru a învăţa carte la prestigiosul Colegiu „Sfântul Sava” din Bucureşti. Acolo se învăţau temeinic limbile clasice – greaca și latina, care erau la mare căutare – dar şi filosofia şi teologia. S-a păstrat și informația că era un copil dotat intelectual şi silitor în privinţa studiului.

După terminarea colegiului, în anul 1790, determinat de colegii lui, monahii Dorotei şi Gherontie de la Mănăstirea Neamţ, care fuseseră trimişi pentru a învăţa limba greacă de stareţul Paisie Velicikovski, s-a închinoviat la Mănăstirea Neamţ. Aici a fost tuns monah cu numele Grigorie, avându-l ca naş de călugărie pe monahul Gherontie, unul dintre cei doi colegi de-ai săi. La scurt timp a fost hirotonit ierodiacon, însă nu ştim sigur dacă a fost hirotonit de mitropolitul Ambrozie Serebrenicov (1788-1792) sau de mitropolitul Iacob Stamati (1792-1803).

În mănăstire, împreună cu părinţii Dorotei şi Gherontie, a lucrat la diferite traduceri, multe dintre ele fiind din Sfinţii Părinţi. Însă când, în 1796, mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti a cerut stareţului Paisie Velicikovski să-i trimită la Bucureşti – pentru o vreme – doi traducători de limbă greacă, stareţul i-a delegat pe Grigorie şi pe Gherontie.

La Bucureşti au tipărit: Carte folositoare de suflet (1799) şi Chiriacodromionul la Evangheliile duminicale al învăţatului Mitropolit Nichifor Theotokis (1801), acestea fiind două dintre traducerile făcute de ei la Mănăstirea Neamţ.

După o vreme de ascultare în Bucureşti, s-au întors la Mănăstirea Neamţ unde, încurajaţi de mitropolitul Veniamin Costachi, noul mitropolit al Moldovei (1803-1808 şi 1812-1842), au tradus noi lucrări din limba greacă: Întrebări şi răspunsuri oarecare bogosloveşti, după Sfântul Atanasie cel Mare (1803); Tâlcuire la Evanghelii a Sfântului Teofilact al Bulgariei, tipărită în 1805; Descoperire cu amănuntul a pravoslavnicei credinţe (Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, 1806). Aceste cărţi au fost imprimate la Tipografia mitropolitană din Iaşi. Cei doi au revizuit şi traducerea Octoihului, care a fost tipărit la Buda în 1811.

Odată cu mutarea Tipografiei mitropolitane de la Iaşi la Mănăstirea Neamţ – ca urmare a războiului ruso-otoman dintre anii 1806-1812 – în marea lavră s-a continuat şirul tipăriturilor dintre care amintim: Vieţile Sfinţilor pe luna septembrie, ApologiaSfântului Dimitrie al Rostovului, Tâlcuirea pe scurt a antifoanelor celor opt glasuri a Sfântului Calist Xanthopol.

După o activitate prodigioasă în cele ale traducerilor şi tipăriturilor, spre sfârşitul anului 1812, împreună cu Gherontie, naşul său de călugărie, a plecat într-un pelerinaj la Muntele Athos. La revenirea în ţară, în apropierea oraşului Filipopolis – azi Plovdiv, în Bulgaria – au căzut între tâlhari, care, după ce i-au jefuit, i-au bătut, lăsându-i abia vii. Monahul Gherontie, în urma rănilor pricinuite, a murit la scurt timp, trupul lui fiind îngropat într-o mănăstire din apropiere, numită Mănăstirea Anarghiri, de unde, după şapte ani, a fost adus şi îngropat în ţară, la Mănăstirea Neamţ.

Rămas singur în cele ale lucrului, ierodiaconul Grigorie a continuat şirul traducerilor şi a tipăriturilor în noua tipografie – ctitorită de mitropolitul Veniamin Costachi – dintre care amintim Adunare pe scurt a dumnezeeştilor dogme ale credinţei a teologului grec Atanasie din Paros (1816), cerută de Episcopul Iosif al Argeşului.

În anul 1818, ierodiaconul Grigorie, pe fondul unor neînţelegeri iscate în obşte, a părăsit Mănăstirea Neamţ, plecând la Mănăstirea Antim din Bucureşti; de aici – din motive neştiute – s-a retras la Mănăstirea Căldăruşani, în obştea stareţului Gheorghe de la Cernica, unde a continuat să traducă până în 1823, când a fost ales Mitropolit al Ţării Româneşti.

În cei cinci ani de ascultare în Mănăstirea Căldăruşani, la îndemnul episcopului Iosif al Argeşului, a tradus: Cele şase cuvinte despre preoţie ale Sfântului Ioan Gură de Aur (1820) şi Cuvântul despre preoţie al Sfântului Grigorie de Nazianz (1821).

După retragerea din scaun a mitropolitului Dionisie al II-lea Lupu (1821-1823), domnul Grigore Ghica (1733-1735; 1748-1752) al Ţării Româneşti a hotărât să se aleagă în demnitatea de mitropolit un bun român şi cu multă ştiinţă de carte. Aşa se face că dintre cele trei nume propuse: arhimandritul Grigorie, ieromonahul Teoclit şi ierodiaconul Grigorie, domnul țării l-a preferat pe ierodiaconul Grigorie. Era pentru prima dată când mitropolitul nu era ales dintre episcopii de la Buzău sau Râmnic.

Ca mitropolit, în cei cinci ani cât a stat în scaun, adică până în 1828 când a izbucnit un nou război ruso-otoman, a fost preocupat de creşterea duhovnicească a preoţilor şi credincioşilor; a dotat şcolile teologice cu cărţi şi cu profesori cu multă ştiinţă de carte, iar în mănăstiri a introdus rânduiala stareţului Paisie Velicikovski de la Mănăstirea Neamţ.

La un an după izbucnirea războiului ruso-otoman, în 1829, mitropolitul Grigorie Dascălul nu a acceptat reintroducerea aşa numitei „dări a cârjei”, doi galbeni pentru fiecare preot, urmând ca banii să fie trimişi la Petersburg unei boieroaice căsătorite cu un general rus. Din acest motiv a fost forţat de autorităţile de ocupaţie, din dispoziţia directă a ţarului Rusiei, să fie trimis în exil la Chişinău, în Basarabia, răpită în mod abuziv în 1812 de Rusia ţaristă, de unde se va întoarce după doi ani şi zece luni, în 1832, la insistenţele Divanului domnesc, care a cerut în mai multe rânduri autorităţilor de ocupaţie să-i permită revenirea în scaun.

Abia în 1832 i s-a permis revenirea în ţară, dar, ajungând la Buzău, a fost obligat să rămână acolo mai mult de un an, după care – din aprilie până în august 1833 – a fost trimis la Mănăstirea Căldăruşani şi abia la 22 august 1833 a fost repus în scaun; adică după un exil de patru ani şi şase luni, ani în care a încredinţat tiparului două lucrări ale Sfântului Ioan Gură de Aur – Împărţirea de grâu şi Puţul de aur – traduse în timpul exilului.

Locţiitor de mitropolit, aşa după cum reiese din corespondenţa care se păstrează în arhive, a fost episcopul Neofit al Râmnicului, care a şi urmat în scaunul de mitropolit între anii 1840-1849.

După ce s-a întors în scaunul de mitropolit, a început lucrările de restaurare a Catedralei „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de pe Colina Bucuriei – care în 1925 avea să devină catedrală patriarhală – şi a dat la tipar, la Mănăstirea Căldăruşani, Vieţile Sfinţilor, în douăsprezece volume; acestea au fost alcătuite după o ediţie apărută la Mănăstirea Neamţ, fiind finalizate după moartea sa.

S-a strămutat la cele veşnice pe 22 iunie 1834, la doar 69 ani, fiind înmormântat – după vechea tradiţie – în scaun, ca şi alţi mitropoliţi, într-un mormânt boltit, în apropierea Catedralei mitropolitane, devenită ulterior patriarhală. Şapte ani mai târziu, cu prilejul deschiderii mormântului, relicvele sale au fost mutate la Mănăstirea Căldăruşani, unde se găsesc şi în prezent – alături de cele ale Sfântului Gheorghe de la Cernica.

Prezenţa moaştelor celor doi sfinţi fac din Mănăstirea Căldăruşani, ctitoria lui Matei Vodă Basarab (1632-1654), unul dintre cele mai importante aşezăminte monahale româneşti.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 20 octombrie 2005, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, a hotărât înscrierea mitropolitului Grigorie al Ţării Româneşti – supranumit Dascălul – în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire 22 iunie.

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.