Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul nu a ales monahismul numai pentru a fi monah, ci l-a ales ca să dobândească sfințenia; monahismul a fost pentru el imaginea Creștinismului integral, o cale de consacrare deplină dobândirii sfințeniei. Era încredințat că Dumnezeu unora ca aceștia le va da în casa Sa și înăuntrul zidurilor Sale „un nume și un loc mai de preț decât fii și fiice”, le va da „un nume veșnic și nepieritor” (Isaia 56, 5).
Iubiți credincio;i și credincioase, cititori și cititoare,
Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul s-a născut în satul Crăiniceni, la 23 iulie 1913, nu departe de orășelul Darabani (jud. Botoșani), primind la botez numele Ilie. Părinții săi se numeau Maxim și Ecaterina. La numai șase luni a rămas orfan de mamă, iar la vârsta de trei ani și-a pierdut și tatăl, care a murit pe front. Până la vârsta de zece ani a fost crescut de bunica sa, pe nume Maria Iacob. Iar după moartea acesteia a fost luat de unchiul său, Alecu Iacob, care l-a integrat în familia sa ce număra șase copii.
Gimnaziul l-a urmat la Școala „Mihail Kogălniceanu” din Lipscani (1926-1932), după care a urmat Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni (Cernăuți). Ar fi putut să se înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, potrivit dorinței familiei sale, numai că tânărul Ioan se simțea atras mult mai mult de viața monahală. Astfel, după terminarea liceului, a plecat la Mănăstirea Neamț. Pe atunci, stareț al mănăstirii era părintele Nicodim Munteanu, viitorul Mitropolit al Moldovei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Ca frate, i s-a încredințat ascultarea de bibliotecar. În plus, grație istețimii sale, schimonahul Iov, farmacistul mănăstirii, l-a preferat ca ucenic. După un an și mai bine de ascultare, cam în anul 1934, fratele Ioan și-a dorit să plece în Sfântul Munte, însă fără sorți de izbândă, întrucât nu avea stagiul militar satisfăcut. Așa se face că de la București nu s-a mai întors la Mănăstirea Neamț, ci s-a dus să viziteze mănăstirile de pe Valea Oltului. Mănăstirea Turnu l-a impresionat în mod deosebit. Acolo a și rămas câteva luni. Probabil că ar fi rămas definitiv, dacă nu i-ar fi venit ordinul de încorporare.
Stagiul militar l-a realizat la Regimentul 29 Infanterie, în orașul Dorohoi. A fost infirmier. După trecerea în rezervă, s-a întors la vechile ascultări de la Mănăstirea Neamț.
La 8 aprilie 1936 a fost tuns în monahism cu numele Ioan. Ca monah, s-a străduit să fie pe măsura voturilor depuse și potrivit făgăduințelor făcute; acestea de multe ori depășeau limitele puterii omului. Iată de ce putem spune că Sfântul Ioan a fost monah nu doar cu îmbrăcămintea, ci și cu fapta.
În noiembrie 1936, împreună cu monahii Claudiu și Damaschin, a plecat în pelerinaj la Locurile Sfinte. Impresionat de cele văzute, s-a decis – împreună cu un alt călugăr român – să rămână într-o peșteră din pustiul Iordanului, nu departe de Marea Moartă. Acolo l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Părăială, care i-a rămas apropiat până la sfârșitul vieții. În acea peșteră s-a nevoit, ca un alt Ioan Botezătorul, doi ani (1939-1940).
Căutând tăcerea și liniștea, postea aspru și se ruga mult. Iubea rugăciunea pentru că-L iubea pe Dumnezeu. Iar atunci când nu se ruga, citea fie din Sfânta Scriptură, fie din Sfinții Părinți sau scria; astfel, a scris un buchet de versuri duhovnicești.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Cuviosul Ioan a stat aproape doi ani (1940-1941), împreună cu alți preoți și călugări români, într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor. După eliberare s-a retras în Mănăstirea „Sfântul Sava”, unde a primit schima cea mare; acolo s-a nevoit opt ani (1941-1949). În acea lavră a învățat limba greacă, citind în original și traducând din Sfinții Părinți, dar și limbile arabă, germană și franceză. Avea o minte cu sclipiri de piatră prețioasă. Toți călugării îl iubeau pentru viața lui aleasă de ascultare, dar și pentru râvna spre rugăciune și priveghere.
Mesajul pe care l-a transmis permanent celor din jur prin modul lui de viață a fost chemarea de a se strădui pentru dobândirea mântuirii. Grație vieții lui îmbunătățite, arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei, la 14 septembrie 1947, l-a hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt, numindu-l egumen la Schitul românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan. Reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române la Locurile Sfinte era în acea vreme arhimandritul Victorin Ursache, fost stareț al Mănăstirii Neamț și viitorul arhiepiscop al Americii și Canadei.
După cinci ani de ascultare (1947-1952), cu binecuvântarea patriarhului Timotei al Ierusalimului, s-a retras împreună cu ucenicul său Ioanichie Părăială în Peștera „Sfânta Ana” din Pustiul Hozeva, lângă Ierihon, ce depindea de Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul” . Acolo s-a nevoit aproape opt ani. Se nevoia în sărăcie cu dragoste și dăruire față de Dumnezeu, preocupat de dobândirea comorii care nu se împuținează.
El nu a ales monahismul numai pentru a fi monah, ci l-a ales ca să dobândească sfințenia; monahismul a fost pentru el imaginea Creștinismului integral, o cale de consacrare deplină dobândirii sfințeniei. Era încredințat că Dumnezeu unora ca aceștia le va da în casa Sa și înăuntrul zidurilor Sale „un nume și un loc mai de preț decât fii și fiice”, le va da „un nume veșnic și nepieritor” (Isaia 56, 5).
Tradiția spune că în Peștera „Sfânta Ana” s-ar fi retras mama Maicii Domnului – de aici și numele ei – împreună cu alte femei, după ce a încredințat-o pe Fecioara Maria templului din Ierusalim. Ulterior, acolo s-a înființat un schit de maici, Schitul „Sfânta Ana” – Der Benat, în care, potrivit tradiției, a fost păstrat piciorul drept al Sfintei Ana, până prin secolul al XV-lea, când monahii de acolo – căci între timp schitul devenise pentru monahi – au fugit în Sfântul Munte de teama otomanilor.
Peștera se află la aproximativ 1 km depărtare de Mănăstirea „Sfântul Gheorghe”, spre Ierihon. Pentru a putea ajunge în peșteră, Cuviosul Ioan trebuia să urce pe o scară de lemn înaltă de 5 m, intrarea fiind suspendată deasupra văii. Acolo Cuviosul Ioan Iacob și-a petrecut ultimii ani ai vieții în permanentă vorbire cu Dumnezeu.
Cât privește poezia sa, trebuie spus că aceasta este expresia simțirii celei mai adânci a dorului de țară, dar și a recunoștinței față de bunica sa; își exprimă căința pentru faptele prin care a supărat-o, dar și îndemnul spre îndreptare. Poezia sa respiră însă mai ales manifestarea neîncetată a iubirii față de Dumnezeu.
Despătimindu-și trupul, mintea și inima, Cuviosul Ioan s-a unit întru totul cu Dumnezeu la 5 august 1960, la doar 47 de ani, fiind înmormântat în peștera nevoințelor sale. Așa l-a ajutat Dumnezeu cu harul Său pe monahul Ioan, căruia toată viața Cuvântul lui Dumnezeu i-a fost hrană și băutură, iar Biserica i-a fost adăpost.
Mormântul său a rămas pecetluit două decenii, fiind aproape uitat în Peștera „Sfânta Ana”. Însă la 8 august 1980, odată cu un grup de pelerini, a venit și un arhimandrit grec care-i fusese fiu duhovnicesc. El îl visase într-o noapte pe părintele său, care i-a spus să vină la acea peșteră pentru a-l vedea. Deși a obținut cu greu permisiunea starețului mănăstirii, părintele Amfilohie, la deschiderea mormântului, a fost întâmpinat de un miros de bună mireasmă care a inundat peștera; trupul Cuviosului Ioan a fost aflat întreg, ca și cum ar fi dormit. Hainele sale erau, de asemenea, întregi, neatinse de putreziciune; și ele răspândeau o mireasmă plăcută.
Moaștele Cuviosului Ioan au rămas în peșteră până la 15 august, când au fost coborâte, cu prilejul hramului, pentru a fi expuse în biserica Mănăstirii „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, în care s-a slujit 40 de zile Sfânta Liturghie, autentificându-se astfel sfințenia vieții Cuviosului.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia la 20 iunie 1992, împreună cu alți sfinți români. Pomenirea lui se face în ziua de 5 august.
Mitropolia Moldovei și Bucovinei a inițiat un dialog cu Patriarhia de Ierusalim pentru aducerea moaștelor Cuviosului Ioan Iacob în țară, urmând ca ele să fie așezate în biserica Seminarului „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, biserică ce îl are ca ocrotitor spiritual.
Dialogul a rămas încă deschis, doar degetul mare și camilafca Cuviosului Ioan fiind dăruite de părintele Ioanichie Părăială, prin părintele ieroschimonah Iacob de la Mănăstirea Putna, Preafericitului Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. Mai târziu, Înaltpreasfințitul Ioan, Episcopul Harghitei și Covasnei, fostul superior al așezământului românesc din Ierusalim, a dăruit Ceaslovul Sfântului Ioan Iacob bisericii seminarului.
Cu prilejul zilelor sfințirii Catedralei Naționale (25-30 noiembrie 2018), Patriarhul Teofil al Ierusalimului a dăruit Preafericitului Părinte Patriarh Daniel al Românei un fragment din moaștele Sfântului Ioan Iacob, precum și epitrahilul purtat de acesta în timpul vieții, pentru a fi așezate în paraclisul aflat la subsolul Catedralei Naționale, acest paraclis fiindu-i închinat, la fel ca și Sfântului Daniil Sihastrul.