Săptămâna Patimilor (Denia din Sfânta și Marea Vineri) – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

rastignirea_site_vinerea_mare

Săptămâna Patimilor prezintă evenimentele care au avut loc atât în Ierusalim, cât şi în ţinuturile din preajma acestuia, îmbinate cu ultimele pilde, îndemnuri şi cuvântări ale Mântuitorului Iisus Hristos, care ne încredinţează de dumnezeirea Sa. La Denia Sfintei și Marii Vineri, numită și Denia celor douăsprezece Evanghelii, se face pomenirea judecării Mântuitorului, a condamnării Lui la moarte prin răstignire, a pătimirilor Sale înfricoșătoare, dar și a mărturisirii și pocăinței tâlharului răstignit în dreapta Sa.


Iubiţi cititori şi cititoare,

Vineri, 14 Nissan (7 aprilie), anul 30 d. Hr., dis-de-dimineaţă, Sanhedrinul (tribunalul) iudaic s-a întrunit (Matei 27, 1; Marcu 15, 1; Luca 22, 66). Iisus a stat noaptea de joi spre vineri închis într-o temniţă. Fusese condamnat încă din seara precedentă. Însă, pentru a pune în aplicare sentinţa, Sanhedrinul mai avea nevoie doar de acordul autorităţilor romane. Între timp, Iuda, conştientizând greşeala comisă, s-a spânzurat (Matei 27, 3-5).

Iisus a fost adus înaintea lui Pilat, procuratorul roman al Iudeii, spre a fi judecat (Matei 27, 2; Luca 23, 1). Judecata preliminară a lui Iisus a avut loc în pretoriu (Ioan 18, 28). Cercetătorii oscilează între două ipoteze privind localizarea lui: grecescul lithostratos („pardosit cu pietre”) indică fortăreaţa Antonia, însă aramaicul gabbata („loc înalt”) desemnează mai degrabă palatul lui Irod de pe Muntele Sion.

Întrucât în acea seară urma să aibă loc prima cină pascală, iudeii s-au ferit să intre în pretoriu, „ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile” (Ioan 18, 28). Astfel, primul interogatoriu al lui Pilat s-a desfăşurat în lipsa acuzatorilor (Matei 27, 11; Ioan 18, 29). Ei nu au ezitat însă să lanseze împotriva lui Iisus trei acuzaţii de ordin politic (Luca 23, 2), destul de grave, cărora Pilat nu le-a dat curs (Matei 27, 12-14). Înseşi răspunsurile lui Iisus au venit să confirme nevinovăţia Lui, numai că din păcate, nu L-a scutit de primele lovituri. Din acest motiv, Pilat a decis să Îl trimită la Irod Antipa, mai ales că Iisus se afla în jurisdicţia lui (Luca 23, 7).

Întâlnirea cu Irod este relatată doar de Sfântul Evanghelist Luca. Avalanşei de întrebări venite din partea lui Irod, Iisus i-a răspuns printr-o tăcere demnă (Luca 23, 9); demnitate pe care Irod a încercat să o acopere cu haina batjocurii şi a ruşinii (Luca 23, 11). Trimis de la Anna la Caiafa, de la Caiafa la Pilat, de la Pilat la Irod, Iisus a străbătut pentru a patra oară străduţele Ierusalimului, sub loviturile şi injuriile celor ce căutau să-L omoare, pentru ca, în cele din urmă, să se prezinte din nou înaintea lui Pilat.

Negăsind nicio vină, Pilat era decis să Îl elibereze; singura pedeapsă rezonabilă era aplicarea a 40 de lovituri cu biciul (Luca 23, 16). Căutând un pretext, Pilat a încercat să recurgă la vechiul obicei iudaic de a elibera un condamnat cu prilejul Paştilor (Matei 27, 15; Marcu 15, 6; Luca 23, 17; Ioan 18, 39). Speranţa sa de a-L scăpa pe Iisus – conform şi dorinţei soţiei sale (Matei 27, 19) – s-a năruit însă în momentul în care poporul a fost pus să aleagă între Iisus şi Baraba (Matei 27, 17; Marcu 15, 7; Luca 23, 18; Ioan 18, 40). Ultimul era un vestit răufăcător, pe care mulţimea l-a ales ascultând de îndemnul arhiereilor şi bătrânilor, după cum au surprins Sfinţii Evanghelişti Matei (27, 20) şi Marcu (15, 11).

Şi tot poporul, la îndemnul aceleiaşi minorităţi întărâtate, a decis să Îl condamne pe Iisus la cea mai josnică pedeapsă – răstignirea (Matei 27, 23; Marcu 15, 13; Luca 23, 21; Ioan 19, 6). Deşi Iisus era irevocabil condamnat la moarte, Pilat a menţinut şi hotărârea de a-L biciui, pedeapsă pusă în aplicare fără întârziere de soldaţii romani (Matei 27, 26; Marcu 15, 15; Ioan 19, 1). Mai mult, ei nu au pierdut ocazia de a-L batjocori pe Iisus, nedorind să ignore ocazia de a-L umili pe Cel ce cu îndrăzneală, credeau ei, se autointitulase împărat al lui Israel (Matei 27, 27-30, 37; Marcu 15, 16-20; Ioan 19, 2-3).

Pilat, mişcat de violenţa maltratărilor şi de suferinţa lui Iisus, a făcut o nouă încercare de a-L elibera (Luca 23, 22; Ioan 19, 15). Gestul de a-L arăta mulţimii, rostind acel dureros „Ecce Homo!” (Ioan 19, 5), nu a primit răspunsul scontat, căci, subliniază evanghelistul, îngrijoraţi de ezitarea mulţimii „arhiereii şi slujitorii au strigat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Ioan 19, 6). Trebuia neapărat să moară după legea lor (Matei 26, 66; Ioan 19, 7), chiar dacă iniţial procesul luase o turnură politică (Ioan 19, 12). Dincolo de planurile lor, Iisus trebuia să pătimească (Ioan 18, 31-32). Mesajul era limpede din partea Fiului lui Dumnezeu: „Nimeni nu ar putea face ceva împotriva Fiului lui Dumnezeu, fără îngăduinţa lui Dumnezeu – Tatăl”.

Şantajul, care avea în centru prietenia Cezarului cu poporul lui Israel, l-a determinat pe Pilat să cedeze (Ioan 19, 13). Încredinţându-L pe Iisus poporului, acesta nu a ezitat să ia asupra Sa vărsarea sângelui Său nevinovat (Matei 27, 25). Peste doar 40 de ani, când Ierusalimul a fost distrus din temelii, poporul lui Dumnezeu şi-a primit pedeapsa. De fapt, este împlinirea profeţiei lui Iisus, care Îl arată a fi Mesia cel aşteptat, pentru că atunci s-a desfiinţat şi Sanhedrinul din Ierusalim; acesta va funcţiona în altă parte, adică în exil sau în diaspora.

Batjocorit din nou, încoronat cu o cunună de spini, îmbrăcat cu hlamidă, Iisus a fost silit, în cele din urmă, să-Şi ia Crucea şi să Se îndrepte spre Golgota, locul stabilit pentru Răstignire (Matei 27, 27-35; Marcu 15, 16-24; Luca 23, 26, 33; Ioan 19, 17-18). De atunci şi până astăzi, drumul parcurs de Iisus se numeşte Drumul Crucii, fiind presărat cu cele paisprezece opriri, conform mărturiilor Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii: prima oprire: interogatoriul şi condamnarea la moarte; a doua oprire: arcada Ecce Homo, unde Iisus a luat Crucea; a treia oprire: prima cădere a lui Iisus sub povara Crucii; a patra oprire: întâlnirea dintre Iisus şi Preasfânta Fecioară; a cincea oprire: întâlnirea cu Simon din Cirene; a şasea oprire: întâlnirea dintre Iisus şi Veronica; a şaptea oprire: Drumul Crucii întretăiat de Cardo Maximus; a opta oprire: a doua cădere a lui Iisus sub povara Crucii; a noua oprire: a treia cădere a lui Iisus sub povara Crucii; a zecea oprire: dezbrăcarea lui Iisus de hainele Sale; a unsprezecea oprire: pironirea pe Cruce; a douăsprezecea oprire: Răstignirea şi moartea pentru mântuirea lumii. Unii exegeţi vorbesc despre a treisprezecea oprire: coborârea de pe Cruce şi, respectiv, a paisprezecea oprire: Mormântul şi locul Învierii lui Hristos.

Aşadar, ajungând la locul numit „al Căpăţânii”, Iisus a fost dezbrăcat de hainele Sale, împărţite ulterior între ostaşi, şi a fost răstignit între tâlhari (Matei 27, 35; Marcu 15, 24; Luca 23, 34; Ioan 19, 23-24). Deşi Evangheliile nu amintesc nimic despre pironirea în cuie, – răstigniţii fiind legaţi cu sfori de braţul transversal al crucii şi murind din cauza epuizării şi asfixierii –, Hristos este reprezentat cu mâinile şi picioarele străpunse de cuie; acest aspect este întărit de profeţii, dar şi de argumentele aduse de Iisus lui Toma după Învierea Sa (Ioan 20, 25, 27).

Răstignit fiind cu trupul, Iisus a crucificat – la rândul Său – păcatul în trup, pentru a readuce persoana umană la starea numită îndeobşte „primordială”, adică starea pe care a avut-o omul în Rai înainte de căderea în păcatul neascultării. Ridicat pe cruce pe la ceasul al treilea (Marcu 15, 25), Iisus a pătimit astfel şase ore; în acest răstimp, a rostit cele şapte cuvinte – reconstituite după cele patru Sfinte Evanghelii – şi a primit ocara tâlharului de-a stânga, precum şi pocăinţa celui de-a dreapta (Matei 27, 44; Luca 23, 39-42). De asemenea, în acest timp Iisus a fost adăpat cu oţet (Matei 27, 34, 48), această procedură fiind menită să îi prelungească suferinţa celui răstignit, iar mulţimea care asista, îngrozită, a constatat că s-a înnoptat în miezul zilei, cerul întunecându-se (Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 44).

În ceasul al nouălea Şi-a încredinţat sufletul Tatălui Său (Matei 27, 46, 50; Marcu 15, 34; Luca 23, 44, 46), înfăţişându-Se înaintea Lui drept jertfă curată şi neprihănită. Era începutul Legământului celui Nou, subliniat de ruperea catapetesmei şi de cutremurarea pământului (Matei 27, 51; Marcu 15, 38; Luca 23, 45).

Pogorându-Se la iad cu sufletul, Iisus a eliberat sufletele drepţilor. Coasta Sa, străpunsă de suliţă, s-a făcut izvor al vieţii veşnice. Văzând minunatele semne, dumnezeirea Sa a fost recunoscută de cei ce îi păzeau pe răstigniţi, în frunte cu sutaşul Corneliu, după cum ne relatează Sfinţii Evanghelişti (Matei 27, 54; Marcu 15, 39; Luca 23, 47), dar şi Sfânta Tradiţie.

Lăsându-se seara, trupul Său a fost luat de Iosif din Arimateea care, ajutat de femeile mironosiţe și de Nicodim, în urma unui ritual sumar de înmormântare, L-a aşezat într-un mormânt nou al lui Iosif (Matei 27, 60; Marcu 15, 43-47; Luca 23, 50-55; Ioan 19, 38-41). Aici, boldul morţii nu a putut nicidecum atinge trupul lui Iisus – Fiul lui Dumnezeu întrupat, căci fiind unit cu dumnezeirea, a devenit nestricăcios, înviind.

Leave a Reply