„Prin Cruce devenim disponibili pentru Dumnezeu” – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Praznicul Înălțării Sfintei Cruci

Crucea este lemnul binecuvântat prin care se împlineşte dreptatea lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Solomon surprinde acest adevăr: „Binecuvântat este lemnul care slujeşte la o trebuinţă binecuvântată” (14, 7). Crucea nu este idol, pentru că ea mijloceşte lucrarea lui Dumnezeu în lume şi lucrarea noastră întru Dumnezeu. Jertfa mântuitoare a lui Hristos pe cruce a făcut posibilă îndumnezeirea firii umane, întăreşte Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 1, 9), aşa încât omul să poată dialoga cu Dumnezeu. Trăind în perspectiva eshatologică a Crucii, petrecem în rânduiala şi starea fiinţelor netrupeşti şi a sfinţilor; cu alte cuvinte, prin Cruce eşti un permanent lucrător al virtuţilor.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

Biserica a consacrat Sfintei Cruci trei sărbători anuale. Prima este Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie), când Sfânta Cruce a fost înălţată în văzul tuturor credincioşilor a doua zi după sfinţirea Bisericii Sfântului Mormânt de către patriarhul Maxim al Ierusalimului (333-348). Sărbătoarea datează din anul 335. A doua, Scoaterea Sfintei Cruci (1 august), aminteşte de victoria bizantinilor, sub domnia lui Manuel Comnenul (1143-1180), împotriva saracinilor. A treia, Duminica Sfintei Cruci, este prăznuită în a treia duminică din Postul Mare şi aminteşte de transferarea unui fragment din Sfânta Cruce de la Ierusalim la Apameea, între anii 715-730, fragment dăruit de patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului episcopului Alpheios de Apameea.

Se mai vorbeşte despre o a doua Înălţare a Sfintei Cruci, care a avut loc după victoria împăratului bizantin Heraclie asupra perşilor (628), când Sfânta Cruce a fost readusă din Babilon la Ierusalim şi înălţată de patriarhul Zaharia (609-632) la 14 septembrie 630. Mai târziu, în jurul anului 635, ea a fost dusă, din cauza pericolului arab, la Constantinopol şi aşezată de către patriarhul Serghie I (610-638) în Biserica Vlaherne.

Se ştie că după prima ceremonie a Înălţării Sfintei Cruci s-a dezvoltat cultul ei, însă nu s-a generalizat. Aflarea Sfintei Cruci, la 14 ani după arătarea ei Sfântului Constantin cel Mare (312), o datorăm Sfintei Împărătese Elena care, împreună cu patriarhul Macarie al Ierusalimului (313-333), a întreprins, în anii 326-327, o campanie de săpături arheologice în zona dealului numit Golgota.

Potrivit tradiţiei, consemnate de istoricii Socrate Scolasticul, Sozomen şi Teodoret, Sfânta Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos ar fi fost descoperită – sau aflată – împreună cu celelalte două cruci, într-o fântână din apropierea Golgotei. Identificarea Sfintei Cruci s-a făcut printr-o minune. Una din tradiţii spune că de ea a fost atins un mort, iar mortul a înviat. O alta spune că o femeie grav bolnavă s-a vindecat numai cât s-a atins de Sfânta Cruce.

Ca simbol creştin oficial, Sfânta Cruce apare abia pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Însă semnul Sfintei Cruci a însoţit pe credincioşi, chiar şi în catacombe, încă din secolul I.

Crucea, a cărei putere şi sfinţenie stă în simbolismul ei, este Hristos Cel răstignit pe care noi Îl propovăduim, scrie Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 23). Deci, în Sfânta Cruce Îl avem pe Hristos. Şi dacă Îl avem pe Hristos, implicit avem imprimate şi numele celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi. De aceea întipărim în noi acest semn al Sfintei Cruci în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ori de câte ori căutăm să intrăm în comuniune cu Dumnezeu.

Sfântul Evanghelist Ioan subliniază că prin această pecete ne arătăm identitatea (Apocalipsa 7, 3-4). Da, prin semnul Sfintei Cruci, însoţit de voinţa şi credinţa noastră profundă, ni-L facem transparent pe Dumnezeu şi devenim la rându-ne disponibili pentru Dumnezeu. Deci, suntem ai lui Dumnezeu Cel în Treime!

Crucea este lemnul binecuvântat prin care se împlineşte dreptatea lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Solomon surprinde acest adevăr: „Binecuvântat este lemnul care slujeşte la o trebuinţă binecuvântată” (14, 7). Crucea nu este idol, pentru că ea mijloceşte lucrarea lui Dumnezeu în lume şi lucrarea noastră întru Dumnezeu. Jertfa mântuitoare a lui Hristos pe cruce a făcut posibilă îndumnezeirea firii umane, întăreşte Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 1, 9), aşa încât omul să poată dialoga cu Dumnezeu.

Trăind în perspectiva eshatologică a Crucii, petrecem în rânduiala şi starea fiinţelor netrupeşti şi a sfinţilor; cu alte cuvinte, prin Cruce eşti un permanent lucrător al virtuţilor. Crucea impusă cuiva nu îl mântuieşte. Numai cel care este în stare să o primească de bună voie arată că a ieşit din lume, însă nu ca dintr-o ultimă realitate, şi a ajuns la iubirea deplină de Dumnezeu.

De altfel, Crucea stabileşte poziţia omului în univers. „Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” l-a întrebat tânărul bogat pe Domnul Hristos (Marcu 10, 21). „Luând crucea, vino şi urmează Mie” (Marcu 10, 22) a fost răspunsul Mântuitorului la o întrebare care străbate veacurile. Cu alte cuvinte, realizează-ţi coordonatele existenţei tale după modelul Crucii lui Hristos. Nu doar tânărul bogat nu se putea defini; nu există om să se poată defini în afara Crucii, chiar dacă pentru unii acest lucru este de neacceptat.

Doar asumarea liber consimţită a Crucii, cu tot ce implică ea, poate da sens existenţei omului; evident, un sens real, autentic, şi nu o iluzorie împlinire. Fără acest semn, existenţa omului devine non-existenţă. Omul pune premisele vieţii într-un plan şi trage concluziile în celălalt.

Sfinţii Părinţi consideră Crucea singurul mijloc prin care ne putem mântui; ieromonahul Makarios Simonopetritul o numeşte plastic „pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre” din robia păcatului. Cine priveşte Crucea, acest martor al pogorârii lui Hristos la noi şi preţul răscumpărării noastre, cu dispreţ, arată că nu crede în ea şi, implicit, în El; prin urmare, nu se poate mântui întrucât nu acceptă răscumpărarea sa de către Dumnezeu.

Venerând însă Crucea, primeşti totodată Duhul Sfânt lucrător în ea şi, respectiv, efectele mântuitoare ale Sfintelor Pătimiri ale lui Hristos. Ţi se deschid toate uşile închise, precum odinioară celor de demult.

Prin Cruce, ca putere şi sceptru al lui Dumnezeu, poţi birui patimile, aşa încât pentru unii ea este pricină de mântuire, iar pentru alţii prilej de sminteală, după cum atenţionează Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 18). În afara Crucii, orice logică devine imposibilă şi absurdă.

Crucea, prin răbdarea pe care o cultivă în sufletul nostru cinstirea şi asumarea ei, este omorâre a patimilor, a păcatelor şi implicit a morţii. Interesant este faptul că Hristos nu a înlăturat durerile, ca urmări ale patimilor şi păcatelor noastre pe care le-a asumat de bunăvoie, ci le-a răbdat până ce le-a biruit definitiv prin moartea Sa. Tocmai în aceasta constă întreaga taină a Sfintei Cruci, semn al Fiului Omului, care se va arăta pe cer la timpul de pe urmă, precum odinioară Sfântului Constantin cel Mare.

Fie ca şi noi să biruim prin Sfânta Cruce tot răul care ne înconjoară. Sau, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume.” (Galateni 6, 14).

Aşadar, astăzi, când Biserica reactualizează liturgic evenimentul Înălţării Sfintei Cruci, să transformăm şi noi interiorul nostru într-un loc propice unei astfel de înălţări, asumându-ne în mod liber consimţit responsabilitatea Crucii cu tot ce presupune această sfântă responsabilitate!