„Şi mulţi se botezau, mărturisindu-şi păcatele” - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica dinaintea Botezului Domnului

Venirea lui Hristos era condiţionată de pocăinţa poporului. Pocăinţa era singura care putea pregăti la acea dată venirea lui Hristos. Însă Ioan atenţionează asupra diferenţei dintre botezul său, cu apă, şi cel al lui Hristos, cu Duh Sfânt, Care se va revărsa peste toţi cei care se vor aduna în jurul lui Mesia. Tot ceea ce face Hristos, o face cu asistenţa Duhului Sfânt. El învaţă şi săvârşeşte minuni cu puterea Duhului Sfânt, însă nu pentru că este dependent de Acesta, ci pentru că în Treime este o împreună-lucrare. 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

 

Spre deosebire de Sfinţii Evanghelişti Matei, care îşi începe evanghelia cu episodul naşterii lui Iisus Hristos, Luca, care îşi începe Evanghelia cu vestirea zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul, Buna Vestire şi naşterea Înaintemergătorului Domnului, şi Ioan, care îşi începe evanghelia cu imnul dedicat Cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Evanghelist Marcu îşi începe scrierea cu prezentarea activităţii Sfântului Ioan Botezătorul (Marcu 1, 1-8), după un prolog al Evangheliei, care Îl prezintă pe Iisus Hristos drept Fiu al lui Dumnezeu.

Lucrarea şi activitatea Sfântului Ioan Botezătorul anticipă lucrarea şi activitatea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. De aici şi caracterul binevestitor al lucrării sale: „încă şi alte multe îndemnând, propovăduia poporului vestea cea bună” (Luca 3, 18).

Predica şi botezul lui Ioan sunt, de fapt, începutul, piatra de hotar a activităţii „Mielului lui Dumnezeu” (cf. Ioan 1, 29).

Potrivit primei părţi a Evangheliei care s-a citit, evanghelistul, pe baza scrierilor vechi-testamentare, îl prezintă pe Ioan Botezătorul ca „înger” care deschide calea, călăuzindu-i pe evrei prin deşertul spiritual spre pământul făgăduinţei: „Iată, Eu trimit înaintea ta pe îngerul Meu, ca să te păzească în cale şi să te ducă la pământul acela pe care l-am pregătit pentru tine” (Ieşirea 23, 20); sau: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!” (Maleahi 3, 1).

Predica sa se înscrie pe linia profetică: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2), dar o depăşeşte prin aceea că, în timp ce profeţii Vechiului Testament cereau poporului pocăinţa pentru ca Dumnezeu să instaureze Împărăţia Lui, Ioan motivează necesitatea pocăinţei cu faptul că deja vine Împărăţia lui Dumnezeu, că ea este aproape. Or, în atari condiţii, pocăinţa necesita o întoarcere din robia păcatului, din sinele păcătos, la libertatea lui Dumnezeu. Iată ce spune Sfântul Evanghelist Luca: „Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi întorcea la Domnul Dumnezeul lor” (1, 16); sau: „Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele” (Marcu 1, 5). Reţineţi, „tot ţinutul”. Însă, sensul botezului lui Ioan este cu totul diferit de cel al spălărilor eseniene, deşi unii au căutat găsirea unei corespondenţe între cele două ritualuri. Dacă acestea din urmă erau zilnice, botezul lui Ioan se săvârşea o singură dată. Nici cu botezul prozeliţilor nu se poate găsi o similitudine, deoarece acesta nu era însoţit de mărturisirea păcatelor.

Cerinţa pocăinţei se regăseşte ulterior şi în predica Mântuitorului Iisus Hristos (cf. Marcu 1, 15), numai că ea nu mai este condiţionată de apropierea, ci de însăşi prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu, prin persoana şi lucrarea Sa: „Iată,  a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28), care trebuie să fie nu în afara, ci „înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Portretul fizic relatat: „Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică” (Marcu 1, 6) face trimitere la descrierea Prorocului Ilie (IV Regi 1, 8). Acest paralelism biblic corespunde cu tradiţia primară conform căreia în persoana lui Ioan a venit a doua oară în lume Ilie cel aşteptat, tradiţie care circula şi în timpul lui Iisus: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină” (Matei 11, 14).

Din versetul de mai sus, reiese că Ioan avea o îmbrăcăminte simplă, ca de monah. Hrana îi era austeră: lăcuste, hrana obişnuită a eremiţilor, îngăduită de Lege (cf. Leviticul 11, 22-23) şi miere sălbatică, depusă de albine prin crăpăturile stâncilor.

Misiunea lui Ioan, în deşert, a avut un ecou deosebit. Spune evanghelistul că mulţime multă din toată Iudeea alerga la el, îi asculta cuvântul şi îi cerea botezul; ori veneau unii după sfaturi şi plecau împăcaţi,. Ba mai mult, unii rămâneau lângă el ca ucenici; în schimb, alţii, printre care fariseii şi cărturarii, îi monitorizau activitatea. Tuturor, le răspundea ca un adevărat profet ce era.

Deşertul, ca ambient al misiunii sale, nu are doar importanţă geografică, ci şi teologică, deoarece este strâns legat de istoria poporului evreu de după ieşirea lui din Egipt. În deşert, poporul a fost încercat, s-a depărtat de Dumnezeu, a fost pedepsit, dar s-a şi pocăit. În deşert a primit Legea, a pecetluit Legământul şi a primit diferite binefaceri (mana, apa din piatră). Deşertul este, aşadar, încă din Vechiul Testament, locul pregătirii, arena de luptă, ţinutul darurilor dumnezeieşti.

Venirea lui Hristos era condiţionată de pocăinţa poporului. Pocăinţa era singura care putea pregăti la acea dată venirea lui Hristos. Auziţi mesajul lui Ioan: „Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor.” (Marcu 1, 7). De remarcat este faptul că Ioan nu se simte vrednic nici măcar să îi dezlege încălţămintea lui Iisus.

Obiceiul dezlegării încălţămintei era o practică pe care o făceau robii stăpânilor când aceştia se întorceau dintr-o călătorie. Conştiinţa clară a diferenţei fundamentale dintre persoana şi lucrarea sa şi persoana şi lucrarea Celui „mai tare”, care vine după el, este evidentă în Marcu 1, 8, când însuşi Ioan sintetizează deosebirile dintre botezul său, cu apă, şi cel al lui Hristos, cu Duh Sfânt: „Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt”.

Cu Duhul Sfânt. Acesta se va revărsa peste toţi cei care se vor aduna în jurul lui Mesia (Isaia 44, 3; Ioil 3, 1-2). Tot ceea ce face Hristos, o face cu asistenţa Duhului Sfânt. El învaţă şi săvârşeşte minuni cu puterea Duhului Sfânt, însă nu pentru că este dependent de Acesta, ci pentru că în Treime este o împreună-lucrare.

Sfântul Duh, Care este împlinirea tuturor făgăduinţelor lui Dumnezeu, inaugurează o eră nouă pentru omenire, era Bisericii. Or, măreţia lui Ioan Botezătorul stă în mărturia sa fidelă dată despre Hristos şi, respectiv, despre Biserică, al cărei cap El este.

Adăugați un comentariu