Sfântul Eftimie cel Mare - Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Deşi Sfântul Eftimie cel Mare nu a frecventat cursurile marilor universităţi ale timpului, era adeseori consultat de episcopii răsăriteni în problemele teologice majore. În contextul zbuciumatului secol V, el a rămas ferm, apărând Ortodoxia şi propovăduind-o, încât nu doar monahii şi oamenii simpli s-au bucurat de discernământul lui, ci şi autorităţile civile şi religioase.

Iubiţi cititori şi cititoare,

 

Citim în Viaţa Sfântului Eftimie cel Mare, alcătuită de Chiril din Scythopolis, că acest sfânt cuvios s-a născut în anul 377, în cetatea Melitene din Armenia. Rămas orfan de tată la numai doi ani, episcopul Otreius l-a încredinţat spre creştere şi educare lui Acachie şi Sinodie, care vor păstori succesiv Biserica din cetatea sa natală.

Nu avem informaţii legate de familia sa şi nici de şcolile pe care le-ar fi absolvit. Ceea ce ştim este că Sfântul Eftimie s-a dovedit încă din tinereţe a fi un spirit râvnitor spre cele sfinte. Urcând treptele ierarhice, el a fost hirotonit ieromonah al bisericii din Melitene şi superior al mănăstirilor din preajma cetăţii; adică, un fel de exarh al mănăstirilor.

La douăzeci şi nouă de ani, în anul 406, a plecat la Ierusalim, stabilindu-se la un pustnic în deşertul Faran. Aici, împreună cu un alt nevoitor, Teoctist, a petrecut cinci ani. Însă, în anul 411, cei doi au părăsit Faranul, retrăgându-se într-o peşteră din ţinutul Wadi Mukellik, după o vizită prealabilă la Kutila. Prezenţa lor în acea zonă a fost făcută cunoscută localnicilor de doi păstori dintr-un sat din apropiere. Mai mult, ei înşişi şi-au exprimat dorinţa de a duce o viaţă ascetică.

Iniţial, cei doi, Eftimie şi Teoctist, au vrut să pună bazele unei lavre, însă condiţiile neprielnice ale locului i-au determinat să ridice – la baza văii unde se afla peştera – o chinovie; prima de acest fel din deşertul iudaic.

La conducerea acesteia a fost numit Teoctist. Numai că, şi aici, viaţa liniştită a Sfântului Eftimie a luat o altă turnură, mai ales după vindecarea minunată a lui Terebôn, fiul lui Aspébetus, căpetenia saracinilor. Pe fondul acelei minuni, mulţi dintre saracini s-au botezat. Până şi unchiul lui Terebôn, Maris, mişcat de cele văzute, a decis să rămână în mănăstire, folosindu-şi averea sa spre cele de trebuinţă ale mănăstirii.

Fiind asaltat de mulţimi, în jurul anului 411, Sfântul Eftimie a luat cu sine doar pe unul dintre ucenicii săi – Domitian – şi s-a retras în pustiul Zif, după un popas în fortăreaţa Masada. Aici, localnicii, după o altă vindecare minunată, i-au ridicat o mănăstire, la locul numit Caparbaricha (Bani Na’im). Însă nici aici nu s-a bucurat de prea multă linişte. Din acest motiv, Sfântul Eftimie şi ucenicul său au decis să se întoarcă lângă fericitul Teoctist.

Întoarcerea lor a fost primită cu multă bucurie atât de Teoctist, cât şi de fraţii săi din chinovie. Sinoadele Ecumenice de la Efes (431) şi Calcedon (451), precum şi cel tâlhăresc de la Efes (449) vor ocupa un loc important în viaţa Sfântului Eftimie.

Interesant este faptul că – deşi în Viaţa sa nu este consemnat că ar fi frecventat cursurile marilor universităţi ale timpului – adeseori Sfântul Eftimie era consultat de episcopii răsăriteni în problemele teologice majore. În contextul acestui secol zbuciumat, Sfântul Eftimie a rămas ferm, apărând Ortodoxia şi propovăduind-o, încât nu doar monahii şi oamenii simpli s-au bucurat de discernământul lui, ci şi autorităţile civile şi religioase.

Un episod important îl constituie, pentru perioada post-calcedoniană, întâlnirea Sfântului Eftimie cu împărăteasa Eudoxia, soţia lui Teodosie al II-lea. Ştiut este faptul că, în 442, ea a părăsit Constantinopolul, retrăgându-se în Ţara Sfântă, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Cât priveşte credinţa, Evdochia a manifestat o atitudine oscilantă, înclinând mai mult spre monofizism, pe care îl apăra cu multă fervoare. Însă anul 455 a adus multe nefericiri în viaţa împărătesei, ce au făcut-o să se îndoiască de veridicitatea credinţei pe care o apăra. Potrivit lui Chiril din Scythopolis, ea a cerut sfatul Sfântului Simeon Stâlpnicul. Dar acesta a trimis-o la Sfântul Eftimie, care pe moment a refuzat-o. După lungi insistenţe, în cele din urmă, Sfântul Eftimie a acceptat întâlnirea, reuşind să o convingă – prin puterea cuvântului său – să se întoarcă la dreapta credinţă. Împăcată cu sine şi cu Biserica, Eudoxia a trecut la cele veşnice în pace, aşa cum îi prevestise Sfântul Eftimie, în toamna anului 460, la 20 octombrie.

Sfântul Eftimie şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în aceeaşi rânduială aspră. În anul 473, după ce a participat la privegherea în cinstea Sfântului Antonie cel Mare, – faţă de care avea o mare admiraţie –, a rostit ultimele învăţături şi le-a cerut părinţilor şi fraţilor să îşi aleagă un alt stareţ. Cu acest prilej a făcut o ultimă proorocie, vestind moartea ucenicului său iubit Domiţian după numai şapte zile.

După trei zile, sâmbătă seara, pe 20 ianuarie 473, Sfântul Eftimie s-a strămutat la cele veşnice.

Iată ce spune Chiril din Scythopolis despre el: „Avea un chip ca de înger, caracterul lui era sincer, iar purtarea sa cât se poate de blândă. Cât despre trupul său, faţa sa era rotundă, luminoasă, plăcută şi cu ochi frumoşi. Era mic de statură, cu părul cărunt în întregime şi cu o barbă lungă, ce-i ajungea până la mijloc. Toate mădularele sale erau nevătămate; nici ochii săi, nici dinţii nu suferiseră vreo atingere, ci a adormit în deplinătatea puterilor fizice şi mintale.”

Slujba de înmormântare a fost oficiată de Patriarhul Anastasie al Ierusalimului, în prezenţa unui mare număr de călugări şi credincioşi.

În anii care au urmat morţii Sfântului Eftimie, lavra a fost transformată în chinovie, aşa cum de altfel prevăzuse el. Lucrările au început în 478 şi au durat până în 482, când a avut loc sfinţirea.

Prin puterea exemplului personal, prin forţa cuvântului şi prin mijlocirea rugăciunilor şi viaţa aleasă a ucenicilor formaţi de el, Sfântul Eftimie cel Mare a jucat un rol complex în cadrul monahismului palestinian din secolul al V-lea. Putem spune că, peste ani, Sfântul Eftimie cel Mare a inspirat multora puterea de a fi organizatori şi reformatori, călăuzitori şi povăţuitori, propovăduitori şi formatori de suflete, dar şi apărători ai dreptei credinţe şi ai valorilor monahale. Iar minunile – pe care le-a săvârşit în timpul vieţii şi după adormirea sa – nu fac decât să întregească frumuseţea chipului său exemplar de adevărat monah îmbunătăţit.

Adăugați un comentariu