„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a patra din Post

Copilul din Evanghelie nu era doar lunatic; mai era stăpânit şi de un duh mut şi surd. Viaţa îi era agresată din toate părţile. În faţa acestei situaţii, apostolii s-au arătat neputincioşi. Însă tatăl copilului mai avea o speranţă – Hristos. Ajuns în faţa Lui, rugămintea tatălui copilului a fost însoţită de această dată de anumite gesturi liturgice: a îngenuncheat, s-a închinat şi s-a rugat. Sensibilizat de suferinţa prin care trecea tatăl copilului, Hristos se manifestă ca Dumnezeu Care, ca un stăpân, porunceşte chiar şi duhurilor necurate şi ele îl ascultă.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

Vindecarea copilului lunatic/demonizat, consemnată de Sfinţii Evanghelişti Matei (17, 14-23), Marcu (9, 14-29) şi Luca (9, 37-43), a avut loc imediat după Schimbarea la Faţă.

Mulţimile s-au adunat în localitatea situată la poalele Taborului, în aşteptarea lui Iisus (Marcu 9, 14; Luca 9, 37). În acest răstimp, apostolii au fost agresaţi verbal de cărturarii prezenţi, nemulţumiţi de faptul că ei nu l-au putut vindeca pe copilul în suferinţă. Când spiritele s-au încins, în mulţime şi-a făcut simţită prezenţa Hristos, însoţit de Petru, Iacov şi Ioan cu care fusese pe munte.

Dincolo de ostilitatea cărturarilor vizavi de Iisus, mulţimile, văzându-L, s-au spăimântat şi, alergând, s-au închinat Lui (Marcu 9, 15). Slava dumnezeiască revelată pe munte era încă prezentă pe chipul Lui. Şi faţa lui Moise purta caracteristicile „slavei” după coborârea de pe Muntele Sinai. Naratorul consemnează că avea „faţa strălucitoare”, iar „Aaron şi toţi fiii lui Israel [...] s-au temut să se apropie de el” (Ieşirea 34, 30).

Deosebirea consta însă în faptul că, în timp ce de Moise nu au îndrăznit să se apropie, în cazul lui Iisus mulţimea I s-a închinat (Marcu 9, 15). Apariţia intempestivă a lui Iisus a pus oarecum capăt discuţiilor contradictorii. El s-a adresat lor, întrebându-i: „Ce vă sfădiţi între voi?” (Marcu 9, 16).

Pe fondul acestei întrebări, unul din mulţime s-a apropiat de Iisus şi căzând în genunchi i-a zis: „Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi, şi n-au putut să-l vindece.” (Matei 17, 15-16). Acesta era motivul discuţiilor.

Lunatismul este omologat cu somnambulismul, iar somnambulismul se asociază cu epilepsia. Crizele bolii se manifestă în raport cu fazele lunii. Isus Sirah spune că „cel nebun se schimbă ca luna” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 27, 11).

Din expunerea făcută reiese că tatăl copilului era îngrijorat nu doar de boala fiului său, ci şi de neputinţa apostolilor în faţa suferinţei. Cât priveşte comentariile răutăcioase ale cărturarilor, probabil că acestea nu-l mai interesau.

Fiul lui era lunatic din pruncie şi pătimea cumplit, fiind adesea expus primejdiei şi morţii. Sfântul Evanghelist Luca menţionează că era singur la părinţi (Luca 9, 38). Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca descriu dramatic situaţia prin care trecea copilul: „oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte” (Marcu 9, 17-18); iar Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „un duh îl apucă şi îndată strigă şi-l zguduie cu spume şi abia pleacă de la el, după ce l-a zdrobit” (Luca 9, 39).

De remarcat este că, pe lângă faptul că era lunatic, mai era stăpânit şi de diavolul. Viaţa îi era agresată din toate părţile. În faţa acestei situaţii, apostolii s-au arătat neputincioşi. Însă tatăl copilului mai avea o speranţă – Hristos. Ajuns în faţa Lui, rugămintea tatălui copilului a fost însoţită de această dată de anumite gesturi liturgice: a îngenuncheat, s-a închinat şi s-a rugat. Pe fondul acestor gesturi liturgice, tatăl copilului i-a vorbit Mântuitorului despre suferinţa prin care trecea fiul său, cu rugămintea: „Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.” (Marcu 9, 22).

La „de poţi ceva”, cu care tatăl copilului invocă mila Sa dumnezeiască, Iisus i-a răspuns: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” (v. 23). Îndoielii interlocutorului Său Iisus opune puterea credinţei. Este relevant strigătul tatălui copilului: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24). Interesant este faptul că, pe de o parte, omul îşi mărturiseşte credinţa în Iisus, iar pe de alta, mărturiseşte necredinţa neamului său. În interiorul luii se dădea un război între credinţa sa şi necredinţa conaţionalilor.

Ascultându-l, Mântuitorul, plin de revoltă şi indignare pentru necredinţa poporului, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17). Se apropia Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Desigur, întrebarea nu era adresată apostolilor, deşi erau şi ei debitori la capitolul credinţă, cât mai ales celor prezenţi, îndeosebi cărturarilor.

Sensibilizat de suferinţa prin care trecea tatăl copilului, provocată de suferinţa fiului său, Iisus a zis: „Aduceţi-l aici la Mine.” (Matei 17, 17). Sfântul Evanghelist Marcu descrie tabloul întâlnirii lunaticului demonizat cu Hristos astfel: „Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.” (Marcu 9, 20). Sfântul Evanghelist Luca adaugă: „Şi apropiindu-se el (copilul, n.n.), demonul l-a aruncat la pământ şi l-a zguduit.” (Luca 9, 42).

Atunci Iisus, văzând că mulţimile se îmbulzesc, a certat duhul zicându-i: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!” (Marcu 9, 25). Iisus l-a certat pe demon, punându-i poruncitor interdicţie: „Să nu mai intri în el!”.            Hristos se manifestă ca Dumnezeu Care, ca un stăpân, porunceşte chiar şi duhurilor necurate şi ele îl ascultă (cf. Marcu 1, 27).

Necredinţa neamului din care provenea îngreuna vindecarea. Duhul care îl stăpânea era mut şi surd. Da, sunt oameni surzi la primirea Cuvântului lui Dumnezeu şi muţi la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, spune Sfântul Teofilact.

Sfântul Evanghelist Marcu descrie vindecarea copilului în amănunt: „Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.        Dar Iisus apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.” (Marcu 9, 26-27). Din acel ceas, copilul s-a făcut sănătos.

Copilul, prin puterea lui Hristos, a fost scos de sub stăpânirea răului şi iarăşi a fost dat tatălui său (Luca 9, 42). L-a luat de mână Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel atrăgea atenţia celor din Efes: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri.” (Efeseni 6, 12).

Minunea i-a impresionat pe toţi, chiar şi pe adversarii declaraţi ai lui Iisus. Sfântul Evanghelist Luca spune: „Toţi au rămas uimiţi de mărirea lui Dumnezeu.” (Luca 9, 43). Şi îndată ce Iisus a intrat într-o casă, – evangheliştii nu spun în ce casă a intrat –, „apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?” (Matei 17, 19). O întrebare îndreptăţită, de bun simţ, ar spune mitropolitul Antonie Plămădeală.

Când apostolii au fost trimişi într-o misiune de probă, Mântuitorul i-a învestit cu o astfel de putere: „pe demoni scoateţi-i” (Matei 10, 8). Sfântul Evanghelist Marcu menţionează că ucenicilor Iisus „le-a dat putere asupra duhurilor necurate” (Marcu 6, 7); iar Sfântul Evanghelist Luca spune că Mântuitorul le-a dat celor ce i-au urmat „putere şi stăpânire peste toţi demonii” (Luca 9, 1). Deci, nu doar peste unii, ci peste toţi.

Şi cu toate acestea, ei nu l-au putut vindeca pe copil. De ce? Răspunsul îl dă Mântuitorul Însuşi în versetul următor: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 20). Aici Mântuitorul face referire la munţii necredinţei din sufletul lor.

Întrebarea firească pe care ne-o punem este: Să nu fi avut apostolii credinţă nici măcar cât un grăunte de muştar? Că de avut, aveau. Puţină, dar aveau. Sigur, credinţa lor nu era suficientă; trebuia însoţită de post şi rugăciune. În acest sens, Mântuitorul a adăugat: „Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21). Rugăciunea însoţită de post aduce vindecare sufletească şi trupească.

După acest episod, Iisus s-a retras cu ucenicii în Galileea, iar pe drum a revenit, pentru a doua oară, asupra subiectului legat de Patimile Sale, spunându-le: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte.” (Matei 17, 22-23).

Rostul minunii săvârşite de Mântuitorul, imediat după Schimbarea la Faţă, a fost acela de a arăta mulţimilor, dar şi apostolilor, şi prin ei nouă, că fără o credinţă puternică, fără post şi rugăciune, existenţa noastră nu are sens.

Fie ca strigătul tatălui copilului: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” să devină strigătul către Dumnezeu al fiecăruia dintre noi, prin care să obţinem vindecarea sufletească şi trupească aici şi dincolo!

Adăugați un comentariu