Sfântul Calinic a întărit în credinţă lumea satelor şi a oraşelor prin numeroasele slujbe săvârşite, însoţite de cuvântul pastoral, prin vizitele canonice periodice, prin grija părintească de a împlini lipsurile, de a întări slăbiciunile şi de a mângâia suferinţele. Bolnavilor le-a construit bolniţe, iar pentru tineri a ridicat şcoli, cu dascăli plătiţi de mănăstire sau episcopie. Le împărtăşea tuturor din harul întru a cărui slujire a fost aşezat.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica – purtând numele de Constantin din botez – s-a născut la 7 octombrie 1787, în Bucureşti. Părinţii lui se numeau Antonie şi Floarea. Ulterior, Floarea s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea, sub numele de Filofteea. Ea a adormit întru Domnul în ziua de 8 noiembrie 1833.
Gândirea şi activitatea sa au avut două repere: ele s-au desfăşurat între cer şi pământ, adică între Dumnezeu şi neamul său. Spun şi neamul său, pentru că a fost un însufleţit patriot, care a făcut parte din Adunarea obştească a Ţării, apoi din Divanul Ad-hoc ce a pregătit unirea celor două Principate Române. Ca membru al Adunării elective, a susţinut alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor şi în Ţara Românească.
Sfântul Calinic de la Cernica a fost ierarhul despre care putem spune că a lucrat în plan orizontal şi a tras concluziile în cel vertical. A fost un neobosit slujitor al lui Dumnezeu, un împlinitor al învăţăturilor Lui şi un propovăduitor statornic şi fervent al valorilor creştine, fiind considerat una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale secolului al XIX-lea.
A fost un monah prin excelenţă, dedicat vieţii duhovniceşti încă din copilărie, arătându-se în toate cumpătat, exigent cu sine, dar generos cu ceilalţi. El a fost ierarhul care nu a abdicat niciodată de la principiile morale fundamentale după care, de altfel, s-a şi călăuzit în viaţă, indiferent de misiunea care i-a fost încredinţată; respectarea acestor principii i-a adus şi sfinţenia vieţii.
Smerenia a fost pecetea principală a personalităţii sale şi autentica expresie a trăirii sale în Hristos, pe Care L-a considerat a-i fi cel mai fidel prieten. Nimic nu făcea fără să se consulte în rugăciune cu El. Ascultarea faţă de Hristos izvora din smerenie, care este sarea virtuţilor, cum spune Sfântul Isaac Sirul.
Nu a renunţat niciodată la asprul regim de viaţă pe care şi-l impusese încă din primii ani de mănăstire. Nu a cunoscut patul decât în ultimii ani de boală. Toată viaţa a dormit, întocmai pustnicilor, pe scaun; şi atunci, foarte puţin.
După ce a fost chemat la sfânta treaptă a arhieriei (14 septembrie 1850), la rugămintea domnitorului Barbu Ştirbei, a fost hirotonit de către mitropolitul cărturar bulgar Sofronie al Vraţei. Sigur, avea o bogată experienţă duhovnicească, începută ca frate încă de la vârsta de 20 ani (1807), apoi ca monah (1808), ierodiacon (1808) şi preot (1813); a fost hirotesit duhovnic (1815) de către mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie, şi rânduit eclesiarh al Mănăstirii Cernica (1817) şi stareţ (1818). Iar asta după o ucenicie aspră, fie la avva Timotei, stareţul mănăstirii, fie la avva Pimen, fie la avva Dorotei. Prin vieţuire şi ascultare, s-a arătat mai târziu a fi un ierarh care şi-a cultivat virtuţile sub haina smereniei, răscumpărându-şi fiecare ceas al vieţii prin creaţie.
A fost – dacă se poate spune aşa – un cruciat al simplităţii. Prin acest spirit de slujire şi de viaţă dusă în sfinţenie, este recunoscut drept un sacerdot care a adăugat un plus de sfinţenie acestui pământ, sfinţit de altfel cu lacrimile rugăciunilor şi cu jertfele înaintaşilor săi.
Învăţătura, izvorâtă din agoniseala sa spirituală şi culturală, i-a fost profundă şi, în acelaşi timp, apropiată inimii credincioşilor. Din acest motiv, Sfântul Calinic a avut mulţi fii duhovniceşti.
Sfântul Calinic a întărit în credinţă lumea satelor şi a oraşelor prin numeroasele slujbe săvârşite, însoţite de cuvântul pastoral, prin vizitele canonice periodice, prin grija părintească de a împlini lipsurile, de a întări slăbiciunile şi de a mângâia suferinţele. Bolnavilor le-a construit bolniţe, iar pentru tineri a ridicat şcoli, cu dascăli plătiţi de mănăstire sau episcopie. Le împărtăşea tuturor din harul întru a cărui slujire a fost aşezat.
Toată viaţa s-a străduit să semene virtutea şi să combată păcatul. Credincioşii îşi umpleau sufletul de bucurie duhovnicească doar privindu-i chipul sfinţit de trăirea filocalică. A ştiut să ridice deopotrivă biserici de zid şi de suflet. Arhitectura ctitoriilor sale respiră arhitectura sufletului său. Mărturie în acest sens stau Mănăstirile Cernica şi Frăsinei, Biserica „Sfânta Treime” (1846) şi biserica cimitirului de la Mănăstirea Pasărea, Biserica „Adormirea” din Câmpina, bisericile din satele Buieşti şi Sohatu, precum şi Schitul „Adormirea Maicii Domnului” (1863).
Arhiereul lui Hristos s-a remarcat şi prin activitatea cărturărească; în 1860 a pus bazele unei tipografii proprii – „Kallinic Râmnik” – în care a tipărit numeroase cărţi necesare cultului şi pregătirii preoţilor. Dintre acestea amintim: Evanghelia, Liturghierul, Octoihul, renumita colecţie de Mineie, Tipicul bisericesc, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Manualul de pravilă bisericească, Învăţătura pentru duhovnici şi Pravila mănăstirească.
Dar preponderentă a fost activitatea sa duhovnicească – misionară şi didactică deopotrivă – şi cea organizatorică. Spun didactică, pentru că a fost şi profesor de spiritualitate, mai ales pentru monahi.
Avea o bunătate izvorâtă dintr-o autentică trăire mistică. A risipit cu generozitate bucurii în sufletele celor neajutoraţi, prin numeroase faceri de bine, necruţând în acest sens nici măcar ultima fărâmă a agonisitei sale. A fost un model de împlinire a pravilei monahale, nelipsind de la slujbele Bisericii. Iar posturile le însoţea întotdeauna cu rugăciune şi fapte de milostenie, ţinându-le chiar cu asprime pustnicească, aşa cum se deprinsese în perioada şederii sale în Muntele Athos (1817).
De multe ori priveghea toată noaptea. Îi plăcea să întârzie – precum odinioară patriarhii Vechiului Testament – la sfat cu Dumnezeu. În slujire părea a fi contemporan cu veşnicia. Măreţia hieratică pe care o degaja chipul său, prestanţa fizică, evlavia şi pioşenia cu care slujea sunt doar câteva dintre calităţile cu care l-a încununat Dumnezeu.
Sfântul Calinic a fost un slujitor devotat şi un părinte duhovnicesc harismatic. Avea o privire şi o disponibilitate iubitoare. Mărturie în acest sens stau cei peste 350 de călugări care alcătuiau obştea Mănăstirii Cernica la plecarea sa ca episcop.
Suntem convinşi că celor chemaţi la hirotonie le recomanda să se străduiască a duce o viaţă morală ireproşabilă, împlinindu-şi slujirea după rânduiala bisericească şi cu nemăsurat zel misionar. Nu le cerea nimic mai mult decât ceea ce făcea el însuşi. Conduita fermă, călăuzită de o înaltă moralitate şi de o profundă principialitate, nu-i permitea să se abată de la interesele Bisericii. Era de o verticalitate rar întâlnită. De aceea, şi regulile monahale elaborate de el sunt asemănătoare regulilor Sfântului Vasile cel Mare. Viaţa lui rămâne un reper pentru cei care doresc să acceadă la sfinţenie, fie ei slujitori sau simpli credincioşi.
A fost un păstor itinerant, care a cunoscut situaţia din teren în deplina ei realitate. Aceasta l-a făcut să fie un misionar realist şi un neobosit lucrător în ogorul Domnului, care se odihnea numai în toiagul arhieriei, altoit parcă din toiagul pribegiei lui Moise şi Aaron. Un misionar care s-a bucurat în viaţă şi de multe Golgote, dar şi de negrăite Taboruri, ţinând cont de convulsiile social-politice prin care trecea ţara.
Pe toate le-a urcat cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi linişte şi demnitate, rămânând ponderat în orice situaţie. La Râmnic (Vâlcea) a reuşit să construiască o frumoasă catedrală episcopală, după planurile sale, pictura încredinţând-o lui Gheorghe Tattarescu.
Arhiereul lui Hristos şi-a încheiat viaţa în mantia scumpă a smereniei, în zorii zilei de 11 aprilie 1868, la vârsta de 81 de ani, plecând înaintea lui Dumnezeu cu un rod însutit de bunătate, înţelepciune, milostenie, hărnicie şi iubire de aproapele. Îmbrăcat în veşmintele arhiereşti, dăruite de Sava Brâncoveanu, a fost înmormântat două zile mai târziu de mitropolitul Nifon, însoţit de un sobor de preoţi, în ctitoria sa, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Ostrov – Mănăstirea Cernica, purtând Evanghelia şi cârja episcopală în braţe. În aceeaşi poziţie au fost aflate mai târziu moaştele sale, frumos mirositoare, când au fost aduse în biserica mare a mănăstirii.
Dumnezeu l-a despuiat treptat de toate cele materiale şi de grijile acestei lumi, pentru a-l face pe deplin asemenea Lui. De aceea, starea în care s-a strămutat la cele veşnice nu putea fi decât aceea pe care a dobândit-o prin strădanii duhovniceşti; într-un cuvânt, a trecut la Domnul cum a trăit, adică însufleţit de curajul neclintit al credinţei, abandonându-se în braţele iubirii lui Dumnezeu şi încredinţându-se Maicii Domnului şi sfinţilor.
Atât prin slujirea şi lucrarea sa, cât şi prin împlinirea desăvârşită a chemării de care s-a învrednicit, Sfântul Ierarh Calinic – pe lângă faptul că a lăsat câteva urme proeminente pe pânza vremii – s-a înscris aici pe pământ în dipticele Bisericii neamului, iar acolo Sus, în soborul Sfinţilor Ierarhi, alături de care va participa la Liturghia arhierească a iubirii în marea catedrală cosmică a lui Dumnezeu.
Canonizarea sa oficială din 23 octombrie 1955 nu a făcut altceva decât să confirme sfinţenia pe care poporul i-a recunoscut-o încă din timpul vieţii, considerându-l un mare făcător de minuni.
Moaştele Sfântului Calinic – aşezate într-o raclă sculptată cu scene din viaţa sa – sunt un neîncetat izvor de minuni, dar şi de întărire în credinţă a celor ce aleargă să-şi liniştească sufletul în ostrovul rugăciunii de la Mănăstirea Cernica.