„O primire din interes!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica Floriilor

foto_ips_florii_site

Avându-L pe Hristos în viaţa noastră, ne vom învrednici negreşit de o împreună-vieţuire cu El în viaţa cea veşnică, adică în Ierusalimul cel ceresc, a cărui lumină este Hristos şi ale cărui porţi nu se vor mai închide ziua, căci noapte nu va mai fi acolo (Apocalipsa 21, 23-25). Fără Hristos totul este întuneric. Fără Hristos, existenţa noastră este o noapte eternă. Doar în Hristos suntem totul şi cu Hristos avem totul!


Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului Iisus Hristos este un praznic împărătesc care are o motivaţie nou-testamentară (Matei 21, 1-11; Marcu 11, 1-11; Luca 19, 28-40 şi Ioan 12, 12-19). Desigur, sărbătoarea a fost anticipată în Vechiul Testament: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul Tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9, 9).

Sărbătoarea aparţine secolului al IV-lea. Deşi nu este menţionată în Constituţiile apostolice, Sfântul Epifanie de Salamina (310/320 – 403), Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Ambrozie al Milanului (340-397) şi Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386) au alcătuit predici în cinstea acestei sărbători, iar pelerina apuseană Egeria – în jurnalul ei de călătorie (381-384) – descrie felul în care se sărbătoreau Floriile la Ierusalim, spre sfârşitul secolului al IV-lea.

În Apus, primele menţiuni legate de sărbătoarea în discuţie aparţin secolelor al VI-lea şi al VII-lea şi se găsesc la Sfântul Isidor de Sevilla (560-636).

Era cu şase zile înaintea Paştilor iudeilor, sâmbătă 8 Nisan (1 aprilie), din anul 30 d.Hr., când Iisus, părăsind Ierihonul, s-a dus în Betania, localitate situată cam la 3 km de Ierusalim, în casa lui Lazăr, „pe care îl înviase din morţi” (Ioan 12, 1). Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, în semn de aleasă recunoştinţă, au făcut cină. Masa se dădea în cinstea lui Iisus, dar şi a învierii lui Lazăr, care era printre cei care şedeau la masă cu Iisus (Ioan 12, 2).

Maria, sora lui Lazăr, în timpul cinei, „luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului” (Ioan 12, 3). Prin fapta sa, Maria Îl recunoştea pe Iisus ca Mesia. Îl recunoştea în El pe Dumnezeu. Generozitatea Mariei exprimă recunoştinţa faţă de Acela care-i făcuse atâta bine înviindu-i fratele şi vestindu-i cuvintele vieţii veşnice.

Gestul Mariei i-a atras atenţia lui Iuda Iscarioteanul, care s-a revoltat: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?” (Ioan 12, 5). În faţa iubirii şi a sfinţeniei se cuvenea un alt comportament. Din păcate, Iuda măsura preţul iubirii de Dumnezeu în dinari. Ura demonizează. Atitudinea lui pusă pe seama săracilor era doar un pretext: „Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.” (Ioan 12, 6). Iuda era îngrijorat de faptul că se terminau economiile şi nu mai avea de unde sustrage în interes personal.

Mântuitorul Iisus, cunoscându-i vicleşugul, i-a spus: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.” (Ioan 12, 7-8).

Mulţimile, aflând despre prezența Lui, Îl îmbulzeau. Ecoul minunii învierii lui Lazăr – mort de patru zile – i-a scos însă din sărite pe inamicii declaraţi ai lui Hristos (Ioan 11, 47-53). Aşa că Mântuitorul, ca să evite conflictul cu arhiereii şi fariseii poporului, a preferat să se retragă, împreună cu apostolii, în cetatea Efraim, aşteptând venirea Paştilor; erau cele din urmă Paşti pe care avea să le mai prăznuiască în zilele petrecerii Sale în trup (Ioan 11, 54). Mulţimile care s-au urcat la templu, aflând de tensiunea ivită, se întrebau: „Ce vi se pare? Oare nu va veni la sărbătoare?” (Ioan 11, 56).

Contrar faptului că „arhiereii şi fariseii dăduseră porunci ca, dacă va şti cineva unde este, să dea de veste, ca să-L prindă” (Ioan 11, 57), a doua zi, pe 9 Nisan (2 aprilie), Iisus S-a dus la Ierusalim. Era un Ierusalim vinovat de omorârea propriilor proroci. Însă când au ajuns în Betania, nu departe de Ierusalim, lângă Muntele Măslinilor, Iisus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în satul numit Betfaghe ca să-I aducă mânzul unei asine, pe care nu-l mai folosise nimeni (Marcu 11, 2, 7; Luca 19, 30, 35; Ioan 12, 14). Sfântul Evanghelist Matei spune că ucenicii au adus lui Iisus asina şi mânzul acesteia, peste care şi-au pus hainele lor drept aşternut (Matei 21, 7).

La vechii evrei era tradiţia folosirii asinilor în călătorii sau la momente festive (Judecătorii 10, 4; II Regi 17, 23). Iisus a preferat asinul, simbolul blândeţii şi al păcii, în locul cailor războinici. De altfel, era împlinirea unei profeţii, după cum am menționat anterior: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.” (Zaharia 9, 9).

Asina simboliza poporul ales, iar mânzul, neamurile; acestea, spre deosebire de poporul ales, care se leapădă de Hristos, Îl primesc pe Hristos, spune Sfântul Nicolae Velimirovici. Neamurile sunt conştiente de faptul că fără Hristos nu se poate intra în Împărăţia Cerurilor.

Şi „mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim” (Ioan 12, 12), spune naratorul, l-a întâmpinat; unii îşi aşterneau hainele pe cale, alţii tăiau ramuri de finic, semne ale biruinţei vieţii asupra morţii, pe care le aruncau la picioarele Lui (Marcu 11, 8). Aparent, era o primire de bun simţ. Cu privire la hainele pe care le aşterneau, Sfântul Teofilact al Bulgariei tâlcuiește că „îi aşterneau toată podoaba faptelor bune”. 

Palmierul, în greceşte phoínix, se găsea atât în oazele deşertului (Ieşirea 15, 27), cât şi în muntele lui Efraim (Judecătorii 4, 5). Pe vremea aceea, palmierul era un fel de drapel al poporului ales. Cât priveşte gesturile lor, ele erau specifice tradiţiei iudaice (I Macabei 13, 51).

Înţelesul duhovnicesc al stâlpărilor este surprins în Mărimurile Utreniei Duminicii Floriilor: „Veniţi şi voi cu pruncii să aducem lui Dumnezeu credinţă, ca nişte ramuri de finic, şi dragoste, ca nişte stâlpări”. Mulţimile fluturau ramurile de finic în strigăt de psalm: „«Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului», Împăratul lui Israel!” (Marcu 12, 13, cf. Psalmii 117, 26). Osana înseamnă „ajută-ne” (Doamne); milueşte-ne”. Era mărturisirea manifestă a identităţii lui Hristos.

Strigătul în sine era expresia bucuriei mulţimilor, a copiilor şi a ucenicilor care lăudau pe Dumnezeu – cu glas tare – pentru toate minunile pe care le văzuseră (Luca 19, 37). I se făcea astfel o primire de proroc. Au şi spus: „Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii” (Matei 21, 11).

Numai că Iisus era mai mult decât un proroc; El era Fiul lui Dumnezeu întrupat! În repetate rânduri le-a spus acest adevăr: „Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10, 30); sau „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9); sau „Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine” (Ioan 14, 11).

Pe fondul acestor strigăte, unii dintre fariseii din mulţime, deranjaţi de atmosfera creată, au încercat să le oprime bucuria, zicându-I: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii”. Prin atitudinea lor, fariseii se împotriveau evidenţelor. Atunci Iisus le-a răspuns: „Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.” (Luca 19, 39-40). Da! Pietrele au strigat, strigă şi vor striga până-n veacul vecilor. Ierusalimul stă mărturie în acest sens.

Iisus deranja întreaga structură socială a Israelului. Era considerat o persoană ingrată, a cărei prezenţă trebuia înlăturată neîntârziat. Fiecare îşi justifica nemulţumirea în felul său. De aceea, din ziua intrării Sale în Ierusalim, intrigile urzite până atunci împotriva lui Iisus au început să se intensifice. Era o primire din interes. Aşa se şi explică faptul că unii dintre ei – cei mai zeloşi, din care făcea parte şi Iuda – au fost indignaţi când au constatat că Iisus nu era interesat de tronul lui Israel ci mai mult de templu, pe care dorea să-l cureţe de lucrurile ce îl întinau.

Pentru ingrata lor atitudine, şi mai ales pentru că mai-marii transformaseră templul copilăriei Sale în peşteră de tâlhari, Hristos n-a fericit Ierusalimul, ci l-a plâns: „Vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.” (Luca 19, 43-44). Lucru care de altfel s-a şi împlinit, în anul 70 d.Hr., confirmând – dacă mai era nevoie – încă o dată că Iisus a fost Mesia cel aşteptat. Ştiut este faptul că, după 143 de zile de asediu, început chiar de Paştile iudaice, în anul 70 d.Hr., armata romană, comandată de generalul Titus, a înfrânt rezistenţa iudeilor, distrugând oraşul în totalitate, încât, potrivit profeţiei, nu a mai rămas piatră pe piatră.

După o scurtă vizită la templu, Iisus, privind toate în jur, a plecat spre seară, cu cei doisprezece, spre Betania. Deşi Mântuitorul le-a vorbit apostolilor în trei rânduri despre Sfintele Sale Patimi, momentele fiind consemnate de Sfinţii Evanghelişti Matei (16, 21 şi 17, 22-23) şi Marcu (10, 33), „acestea nu le-au înțeles apostolii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El și că acestea I Le-au făcut Lui.” (Ioan 12, 16).

Duminica Floriilor vrea să ne arate felul în care ar trebui să-L primim pe Hristos în sufletul nostru. Dacă cei din Ierusalim îşi aşterneau hainele, însoţite de ramurile de palmier, finic, măslin şi salcie, noi ar trebui să Îi aşternem înainte stâlpările virtuţilor noastre, dobândite peste an și mai ales în timpul Postului Mare.

Avându-L pe Hristos în viaţa noastră, ne vom învrednici negreşit de o împreună-vieţuire cu El în viaţa cea veşnică, adică în Ierusalimul cel ceresc, a cărui lumină este Hristos şi ale cărui porţi nu se vor mai închide ziua, căci noapte nu va mai fi acolo (Apocalipsa 21, 23-25). Este ceea ce scrie apostolul Pavel celor din Tesalonic: „Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului.” (I Tesaloniceni 5, 5).

Da, fără Hristos totul este întuneric. Fără Hristos, existenţa noastră este o noapte eternă. Doar în Hristos suntem totul şi cu Hristos avem totul!

foto credit: doxologia.ro

Leave a Reply