Ion Luca – destinul tragic al unui dramaturg

În urmă cu trei decenii, mai precis în februarie 1992, la Vatra Dornei era dezvelită o placă memorială cu următorul text Din cele 40 de piese ale mele, majoritatea le-am scris aici. Aşadar un număr impresionant de piese ceea, ce îl determina de vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania, să afirme că Ion Luca este unul dintre marii scriitori ai literaturii române, care din păcate  murit acum 50 de ani – la 30 ianuarie 1972- aproape necunoscut, şi care  nu şi-a văzut jucate decât foarte puţine din piesele sale.

Născut la Roman la 7 decembrie 1894 în familia lui Emanoil şi Emilia Luca, a urmat cursurile Şcolii primare la Roman şi Bacău, după care urmează şi Seminarul „Veniamin Costachi ” din Iaşi unde l-a avut ca profesor pe Iorgu Iordan, apoi Facultatea de Drept din Iaşi, şi Facultatea de ilosofie şi Teologie din Bucureşti, în paralel  urmează cursurile Institutului Balcanic din Bucureşti unde preda Nicolae Iorga. Într-un timp relativ scurt învăţase a stăpâni la perfecţie limba latină, greacă, ebraică, franceză, engleză, germană, spaniolă, rusă şi italiană.

În anul 1920 îşi ia doctoratul în Filosofie şi Teologie, iar în anul următor îşi susţine teza de doctorat în Drept, ambele cu calificativul magna cum laudae. Câţiva ani se va dedica carierei didactice, după care timp de un an şi jumătate a fost deputat în parlamentul românesc. Nici cariera juridică şi nici cea parlamentară nu-i aducea mulţumiri, aşa că începe să se dedice scrisului, obţine între timp o bursă de studii în domeniul bibliotecilor şi călătoreşte prin Austria, Franţa, Germania, Italia şi Ungaria. A fost hirotonit în treapta de diacon.

Începând cu anul 1934 opera sa ste pusă în valoare : primeşte  Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru piesa Iuda din Cariot, apoi mai târziu, în 1940, primeşte Premiul Teatrului Naţional pentru piesa Femeia Cezarului.

În anii când era la Bacău, era vizitat de profesorul de limbă germană Alfred Klug, cel care avea să-i traducă în limba germană piesele Evdochia, Femeia, fiica bărbatului  şi Morişca

Se retrage apoi pentru câţiva ani la Bacău, unde va locui împreună cu fiica sa Elena Cartaş, într-o căsuţă modestă. În 1946 a avut loc prima întîlnire cu scriitorul din acea vreme Valeriu Anania cu care va lega o strânsă prietenie, cel care mai târziu în Rotonda plopilor aprinşi avea să-i dedice frumoase pagini, Valeriu Anania avea să afirme, citidu-i operele lui Ion Luca Maestre, nu ştiu câţi duşmani are opera dumitale, dar în autorul ei, sigur are unul, poate că pe cel mai mare.

Petru Comarnescu scria la rândul său, referindu-se la opera lui Ion Luca că Realismul său romantizează ca şi acela al  marelui şi unicului model Shakespeare, surprinzând viaţa în substanţa ei iar nu în arătările -i convenţionale.

Firea sa aparte, uneori uşor arţăgoasă, pretinzând mereu că el are întodeauna dreptate, dorea să fie recunoscut ca mare dramaturg, având conştiinţa propriei sale valori, a dus la o izolare a sa, trăind într-o casă simplă pe strada Parcului din Vatra Dornei, fiind  părăsit de familie şi de prieteni.

A scris peste 40 de piese apreciate de T. Arghezi, George Călinescu, Petru Comarnescu, Valeriu Râpeanu, Valeriu – Bartolomeu Anania, Nicolae Cârlan, etc.

Piesele de teatru, se înscriu în curentul literar tradiţionalist, promovat în perioada interbelică de revista Gândirea.

În perioada postbelică, scrie piese de teatru cu pronunţate accente sociale precum Pelinul (dramă ce are acţiunea petrecută în perioada Răscoalei din 1907) sau piesa Chiftarii, ori piesa Apele în jug în care aduce un elogiu muncii la construirea hidrocentralei de la Bicaz, etc. aşadar subiecte ce consonau cu imperativele realismului socialist promovat de regimul comunist.

Piesa Salba reginei i-a atras autorului o acuzaţie de antisemitism, formulată de poeta Nina Cassian, în vreme ce Alexandru Piru evidenţia faptul că în această piesă există calităţi estetice incontestabile.

Când la 30 ianuarie 1972 se stingea din această viaţă dramaturgul Ion Luca, scriitorul Valeriu Râpeanu afirma Acum când nu mai este, când viaţa măcinată uneori fără sens s-a încheiat, să îndreptăm un gând către omul ce s-a dedicat numai scrisului şi puţinul care a rămas să facem să aibă o soartă mai bună, atunci vom cunoaşte şi locul pe care-l ocupa cu adevărat în istoria dramaturgiei noastre.

La ceas de comemorare cuvine-se dar să ne aducem aducem aminte de cel pe care regimul de tristă amintire nici măcar nu l-au înjurat, ci pur şi simplu au jurat să-l îngroape cu tot cu opera în uitare. (Bartolomeu Anania)

Arhid. Vasile M. Demciuc
Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.