În cea de a doua jumătate a secolului al XIV -lea, pe măsura consolidării statului medieval Moldova, adică în urma instaurării ordinii statale, sporind gradul de siguranţă al locuitorilor, a crescut tot mai mult şi tendinţa localnicilor aşezaţi îndeosebi în preajma Carpaţilor, de a coborâ spre ocurile mai puţin populate din zona de şes, angajând, împreună cu elementele locale, lupte de îndepărtare a infiltraţiilor stăpânirii ungare în partea de SV a ţării precum şi a pericolului tătar în partea de SE a ţării, mai precis, la nordul gurilor Dunării.
Cei nouă ani care despart sfârşitul domniei lui Petru I Muşatinul de sfârşitul veacului al XIV -lea au fost destul de agitaţi. Deşi Petru I Muşatinul a avut doi fii – Roman şi Ivaşcu – tronul a fost ocupat în 1391 după moartea acestuia de către fratele său Roman. Nu se ştie de ce şi în ce împrejurări au fost înlăturaţi de la succesiune fii lui Peru I Muşatin, se pare însă că acesta l-a asociat la domnie pe fratele său Roman încă din februarie 1386, când acesta dădea porunci în numele voievodului titular, asociere recunoscută chiar de regale Vladislav Jagiełło la 27 ianuarie 1388.
O dată urcat în scaunul Moldovei, domnitorul Roman I Muşatinul s-a vădit beneficiarul lungii domnii a fratelui său Petru, în timpul căreia stăpânirea domnului Moldovei se întinsese până la Marea Neagră, în paralel cu consolidarea instituţiei domniei. Astfel se explică de ce chiar la începutul domniei, mai precis în actul emis la 30 martie 1392, Roman I se intitulează Marele, singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare, ceea ce arată că procesul de închegare a statului medieval moldovenesc, se încheiase, atingând ţărmul mării prin includerea Cetăţii Albe între stăpânirile domnitorului de la Suceava.
Întinderea teritorială, urmată de întărirea statului este dovedită şi de înmulţirea şi de creşterea importanţei centrelor orăşeneşti. Lui Roman I, de exemplu, i se datorează şi întemeierea cetăţii de lângă oraşul cu acelaşi nume cetatea noastră a lui Roman voievod amintită în acelaşi document emis la 30 martie 1392.
Desi nu a domnit decât trei ani, Roman I pare a fi fost primul domnitor al Ţării Moldovei, care a încercat să impună principiul continuităţii dinastice, fiindcă nu a amintit în documentele sale nici o rudă domnească, cu dreptul de a prelua tronul, în afară de copii săi Alexandru şi Bogdan. A avut o cancelarie bine organizată în care pentru autentificarea documentelor de proprietate folosea şi pecetea cea mare aşa după cum reiese şi din documentul deja amintit, care se încheie astfel Iar pentru tăria acestuia şi pentru pomenire, am poruncit să se atârne pecetea noastră cea mare, ca să nu fie clintit, acesta, niciodată în veac. Precizarea atestă că pentru întărirea unor astfel de documente se folosea şi pecetea mică. Actele întărite cu sigiliul mic aveau caracter de provizorat.
Încorporarea teritoriului prin care trecea drumul commercial ce venea din Polonia şi lega prin relaţii de negoţ oraşele hanseatice cu însemnatele oraşe-port de la Marea Neagră şi de la gurile Dunării, cu Moncastro-Akkerman (Cetatea Albă) şi Chilia, a contribuit, prin veniturile pe care le aducea, la prosperitatea societăţii de la răsărit de Carpaţi, a grăbit, la rândul său, procesul de stabilire a unei ordini politice, mai întâi pe valea Siretului, mai apoi pe văile Prutului şi Nistrului, în stare să asigure libera circulaţie a negustorilor, fie ei indigeni sau străini.
Aşadar în ultimul sfert de veac XIV, de la Bogdan I la Alexandru cel Bun, locuitorii acestui teritoriu au căpătat o identitate istorică statală, de sine stătătoare, în cadrul căreia îşi va confirma entitatea şi originalitatea într-un peisaj politic international dat, revendicându-şi locul pe care i-l conferea o îndelungată luptă de supravieţuire în care vicisitudinile vremii îl implicaseră.
Domnitorul Roman I a fost înmormântat alături de ceilalţi membri ai familiei sale întemeietori de ţară, în Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi, lespedea funerară împodobită în câmpul central cu semipalmete şi palmete, care se vede astăzi fiind pusă din porunca lui Ştefan cel Mare, care îl considera strămoşul său la 15 decembrie 1479.