„Icoanele – imagini văzute ale Nevăzutului” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica Ortodoxiei

ips_predica_duminica

Misterul icoanei este o revelaţie care se adresează numai omului credincios, hrănit „cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Timotei 4, 6), aşa cum s-a adresat tuturor celor care au încercat să pună stavilă „martiriului icoanei”. Căci noi nu ne-am închinat vreodată şi nu ne închinăm la icoane, ci în faţa icoanelor; nu adorăm, supracinstim sau cinstim materia din care sunt făcute, ci pe fiinţele reprezentate pe ele: pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe sfinţii îngeri şi pe toţi sfinţii, prietenii lui Dumnezeu.


Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Duminica Ortodoxiei, proclamată pe 11 martie 843, reprezintă încununarea efortului Sinoadelor Ecumenice de limpezire a exprimărilor dreptei credinţe şi de condamnare a tuturor învăţăturilor ereziarhilor şi iconoclaştilor din primele opt secole ale Creştinismului. Acum să nu se creadă că în Duminica Ortodoxiei ne-am numit pentru prima dată ortodocşi. Nicidecum!

Biserica de la început se numea „Biserica lui Dumnezeu” (Fapte 20, 28), expresie care – de altfel – a fost păstrată de Părinţii Apostolici şi de urmaşii lor, între care Tertulian (160-240), Origen (185-≈254) şi Ciprian al Cartaginei (≈200-≈258). Numai că, în timp, cerinţele confesionale au determinat precizarea că „mărirea” (doxa) lui Dumnezeu, prezentată în Sfintele Evanghelii de Mântuitorul Iisus Hristos, trebuia ţinută şi urmată „drept”, adică, am spune noi, cu acrivie sau scumpătate, ca să folosim expresia părinţilor duhovniceşti, dar şi a Sfântului Apostol Pavel (Galateni 2, 14 şi II Timotei 2, 15), care propune în acest sens cuvântul grecesc orthos.

Exemplul paulin este urmat de Sfântul Iustin Martirul (≈100-165), care susţine unirea celor două cuvinte, orthos şi doxa, în orthodoxos; Clement Alexandrinul (≈215) foloseşte verbul orthodoxaxin – „a preamări corect”, iar Origen elaborează substantivul orthodoxia, care se traduce „dreaptă credinţă” sau „dreaptă mărire”. Termenul a fost utilizat de Sfinţii Părinţi la toate Sinoadele Ecumenice, numite pe bună dreptate „sinoadele ortodocşilor”, participanţii fiind consideraţi „stâlpii Ortodoxiei”.

Însă înţelesul duhovnicesc al Ortodoxiei ni-l lămureşte Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, în marea Sa cuvântare de despărţire: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Ortodoxia nu este o doctrină abstractă, ci ea este învăţătura lui Hristos, legătura vie a omului cu Dumnezeu, în Hristos. Spiritualitatea sa, cultul său, însuşi duhul ei de comuniune păstrează tezaurul apostolic al credinţei nezdruncinat de reforme şi contrareforme (M. Şesan, Despre Ortodoxie şi catolicitate, în revista „Ortodoxia”, anul XIII (1961), nr. 2 (aprilie-iunie), pp. 155-156).

Duminica Ortodoxiei este ziua numelui Bisericii şi a credinţei noastre. Restabilirea cultului Sfintelor Icoane a fost cea mai mare minune a credinţei ortodoxe, după cum arată Stihira Utreniei: „Astăzi s-a arătat zi plină de bucurie şi de veselie, că luminează lumina dogmelor celor prea adevărate şi străluceşte Biserica lui Hristos, împodobindu-se acum cu înălţarea Sfintelor Icoane şi cu strălucirile chipurilor şi se face credincioşilor unire de Dumnezeu dăruită”.

Încă din primele veacuri creştine, sfintele icoane, fie ale Mântuitorului, fie ale Maicii Domnului, fie ale Sfinţilor Apostoli – considerate a fi spaţiu haric de întâlnire cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi – au fost pictate, cinstite şi mărturisite.

Îndoiala a început odată cu apariţia ereziilor sau învăţăturilor de credinţă greşite, izvodite de cei care nu puteau înţelege întruparea Mântuitorului (gnosticii) sau umanitatea şi dumnezeirea lui Iisus Hristos, exagerând sau diminuând afirmarea uneia dintre cele două firi (arienii, macedonienii, maniheii).

Pe fondul acestor nepriceperi, ereticii, schismaticii şi cei de o rătăcire cu ei au atacat cultul sfintelor icoane, dezmembrând şi creând dispute între Bisericile din Răsărit aproape trei sute de ani.

Apărătorii sfintelor icoane au fundamentat cinstirea lor şi justeţea iconografiei creştine pe faptul întrupării Cuvântului: icoanele, la fel ca şi Scriptura, sunt expresii ale inexprimabilului; sau cum spune Sfântul Apostol Pavel: „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15).

Această realitate se datorează revelaţiei lui Dumnezeu, care s-a împlinit în întruparea Fiului: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”, spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (1, 14). Iată ce glăsuieşte şi Condacul praznicului: „Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupându-Se, şi chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta şi cu cuvântul.” (Triodul, p. 183).

Întruparea Mântuitorului, Fiul lui Dumnezeu, L-a făcut să fie văzut şi atins de oameni, dar şi descris în cuvinte şi în culori de cei care au încercat să-I redea chipul după mărturiile care s-au păstrat în Sfânta Tradiţie, memoria vie a Bisericii. Primele icoane reprezentându-L pe Iisus drept Păstorul cel Bun apar încă din perioada în care creştinii celebrau Sfânta Liturghie în catacombe, din cauza persecuţiilor.

Icoanele nu sunt idolii interzişi de Dumnezeu în cea de-a doua poruncă (Ieşirea 20, 4; Deuteronomul 5, 8), cum erau chipurile cioplite în lemn ale evreilor, înaintea cărora cădeau şi li se închinau, zicând: „Izbăveşte-mă, că tu eşti dumnezeul meu!” (Isaia 44, 17)? Categoric nu!

Icoana redă o realitate istorică, o realitate verificabilă din punct de vedere istoric, aşa cum este Întruparea Domnului, Răstignirea, Moartea şi Învierea Sa, Naşterea Sa din Sfânta Fecioară, viaţa de sfinţenie a celor care au crezut în El şi L-au mărturisit, uneori chiar cu preţul vieţii. Or idolul, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, este rodul închipuirii şi al imaginaţiei; idolii redau nu o lume reală, ci una virtuală.

Nici Dumnezeu nu a fost împotriva icoanelor; ba chiar i-a poruncit lui Moise: „Să faci doi heruvimi de aur; […] între cei doi heruvimi Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.” (Ieşirea 25, 18-22). Aşa se face că pe perdeaua care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor erau făcute, potrivit poruncii, chipuri de heruvimi, ţesute cu multă iscusinţă (Ieşirea 26, 31-36).

Dumnezeu S-a arătat apoi în chipuri văzute. Deci, icoanele au corespondent în realitatea teofaniilor relatate de Sfânta Scriptură. Având corespondent în realitatea verificabilă şi nu în imaginaţia unora, ele sunt, atunci când vrea Dumnezeu, făcătoare de minuni sau izvorâtoare de mir, în timp ce idolii sunt alcătuiri fictive, inexistente.

Înţeleptul Solomon s-a conformat aceloraşi porunci la zidirea templului. „Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite.” (III Regi 6, 29). Înaintea acestor chipuri, iudeii aduceau arderi de tot şi jertfe de împăcare (III Regi 3, 15), se închinau şi preamăreau pe Dumnezeu în cântări (Psalmii 137, 2), tămâiau şi ardeau miresme (Ieşirea 30, 1-8) şi aprindeau candele (Ieşirea 27, 20-21).

Oamenii, fiind din neamul lui Dumnezeu (cf. Fapte 17, 28), „prin firea lor doresc frumosul”, spune Sfântul Vasile cel Mare. Probabil din acest motiv psalmistul David dorea ca să locuiască „în casa Domnului în toate zilele vieţii” (Psalmii 26, 7-8).

Şi Mântuitorul, însoţit adesea de apostoli şi ucenici, S-a rugat în templul din Ierusalim, dar nu a considerat aceste „chipuri” a fi idoli, desfiinţându-le, aşa cum a desfiinţat legea talionului, jertfele de animale ş.a., deoarece „toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Domnul” (I Paralipomena 28, 19).

Dacă pe unele Iisus le-a desfiinţat pentru că ţineau de trecutul poporului ales, cu aceste chipuri ale celor cereşti a procedat cu totul altfel. Şi aceasta pentru că ele ţineau de cele viitoare. Oare nu El a spus că îngerii vor anunţa sfârşitul lumii şi Judecata? Şi nu tot îngerii au anunţat şi învierea Sa şi I-au însoţit înălţarea Sa la cer? Aşadar, cinstirea Sfintelor Icoane ţine de perspectiva eshatologică pe care a adus-o lumii Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Sfântul Teodor Studitul spune că şi „cel desăvârşit are nevoie de chip, de icoană, aşa cum are nevoie de carte pentru Evanghelie”. În Faptele Apostolilor se spune că până şi umbra lui Petru vindeca pe cei bolnavi şi alunga duhurile necurate (Fapte 5, 15-16).

Când Sfântul Apostol Pavel a spus celor din Areopag că „nu trebuie să socotim că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului” (Fapte 17, 29), nu s-a referit la icoană, ci a vrut să le arate atenienilor că Dumnezeu este imaterial. Fiind imaterial, „nimeni nu L-a văzut vreodată”, spune Scriptura, ci doar numai „Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1, 18).

Prin întruparea lui Hristos (Ioan 1, 14), „Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui (a Tatălui, n.n.) […] a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Evrei 1, 2-3), L-am cunoscut pe Tatăl; ba chiar întreaga Sfântă Treime, din moment ce „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Hristos Însuşi a spus: „cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Ioan 12, 45). Paul Evdokimov conchide: „Chipul lui Hristos este faţa omenească al lui Dumnezeu Tatăl, iar chipul luminos a lui Dumnezeu întors spre oameni este cel al lui Hristos.” (Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 19).

Misterul icoanei este o revelaţie care se adresează numai omului credincios, omului hrănit „cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Timotei 4, 6), aşa cum s-a adresat şi Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), ţinut la Niceea, pe vremea împărătesei Irina, şi celor de la Constantinopol (843), pe vremea împărătesei Teodora a Bizanţului şi a patriarhului Metodie, care au încercat să pună stavilă „martiriului icoanei”.

Ce bine ar fi dacă glasul Sfinţilor Părinţi s-ar face auzit ereziarhilor, dar mai ales iconoclaştilor contemporani, făcându-i să înţeleagă că noi nu ne-am închinat vreodată şi nu ne închinăm la icoane, ci în faţa icoanelor; nu adorăm, supracinstim sau cinstim materia din care sunt făcute (chipul are numai numele originalului, dar nu şi natura sa, spun Părinţii Sinodului al VII-lea Ecumenic), ci pe fiinţele reprezentate pe ele: pe Dumnezeu – Căruia I se cuvine adorare; pe Maica Domnului – care este „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii” şi căreia i se cuvine supracinstire; pe sfinţii îngeri şi pe toţi sfinţii, prietenii lui Dumnezeu (cf. Luca 12, 4), cărora li se cuvine cinstire.

Astfel, icoana ne trimite la viziunea Apocalipsei: „Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel întâi-născut din morţi şi Domnul împăraţilor pământului. […] Iată, El vine cu norii, şi orice ochi Îl va vedea, şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns, şi se vor jeli din pricina Lui toate seminţiile pământului. Aşa! Amin.” (Apocalipsa 1, 5 şi 7).

Leave a Reply