În contextul Anului comemorativ al celor adormiţi în Domnul-valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor, să ne aducem aminte la împlinirea a 50 de ani de la trecerea din această viaţă a lui Emilian Antal, cel ce pentru scurtă vreme, între anii 1945 februarie – 1947 septembrie a fost locţiitor de mitropolit al Mitropoliei Bucovinei şi apoi după ce Mitropolia Bucovinei a devenit Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor locotenent de mitropolit până în 1948.
Născut în oraşul Topliţa, la 20 octombrie 1894, Dumitru (viitorul arhiereu Emilian) Antal, nepotul întâiului patriarh al României, Miron Cristea, după terminarea studiilor primare şi liceale, datorită înclinaţiilor spre cele sfinte, se înscrie la Facultatea de Teologie din Sibiu, pe care o absolvă în 1916, după care urmează timp de doi ani cursurile Facultăţii de filosofie din Budapesta.
Despre viaţa şi activitatea sa, s-au scris nu puţine pagini, semnate de personalităţi cunoscute în istoriografie, precum pr. Niculae Şerbănescu, Arhim. Mihail Daniliuc, pr. Dumitru Valenciuc, pr. Mircea Păcuraru, pr. Alexandru Moraru, pentru a nu aminti decât câteva nume.
De aceea în aceste rânduri doar vom aminti pe scurt, câteva repere din ceea ce a însemnat Bucovina în viaţa celui ce a fost arhiereul neîmplinit Emilian Antal, numit aşa întrucât destinul său a fost unul dramatic, frustrant într-o vreme cu evenimente politice tulburătoare, izbucnirea celei de a doua conflagraţii mondiale, dar mai ales răutatea umană generată de orgolii şi vanităţi devastatoare, arhiereul care a ştiut să facă din crucea suferinţei şi umilinţei de pe pământ drum către bucuria şi lumina Învierii.
După o perioadă în care prin activitatea sa socială şi clericală, desfăşurată în Reghin, Cluj şi Bucureşti, perioadă în care se părea că viaţa sa va fi una frumoasă, încununată şi de o carieră demnă de pregătirea sa, se hotărăşte să intre în monahism. Astfel la 1 martie 1938 este tuns în monahism la Mănăstirea Dragomirna, primind numele Emilian, iar la 10 aprilie acelaşi an a devenit arhimandrit.
Având o viaţă duhovnicească remarcabilă, o pregătire teologică deosebită, este propus de către Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei, să fie ales episcop vicar al Mitropoliei Bucovinei, hirotonit la 6 decembrie 1938. Vremurile tulburi din acel sfârşit de deceniu al patrulea şi începutul celui următor al secolului XX, au făcut ca să nu mai ajungă la ascultarea pentru care a hirotonit.
În urma retragerii lui Tit Simedrea din scaunul de mitropolit al Bucovinei, obligat de autorităţile politice de atunci, în februarie 1945 ocupă scaunul de locţiitor de mitropolit al Mitropoliei Bucovinei în, cea mai neagră perioadă a existenţei sale, mai bine zis ultimii ani dinainte de desfiinţare.
A fost o perioadă de incertitudini în ceea ce priveşte viaţa acestei eparhii, perioadă în care coducerea politică a ţării încerca tot mai mult să-şi exercite influenţa în viaţa Bisericii, impunând Sfântului Siond desfiinţarea unor eparhii. Amintim astfel că la 8 mai 1947 prin decret al Marii Adunări Naţionale se hotărăşte ca Mitropolia Bucovinei să devină Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.
Un moment istoric în viaţa bisericii din Bucovina, petrecut în timpul păstoririi lui Emilian Antal la Suceava l-a reprezentat vizita delegaţiei Bisericii Ortodoxe Ruse, condusă de Patriarhul Alexei I la Suceava în ziua de 10 iunie 1947, cel care l-a plecare afirma că este plăcut impresionat de cele văzute, dar şi de ospitalitatea cu care a fost primit de către chiriarhul locului.
Vremurile deveneau din punct de vedere politic tot mai tulburi. Cu toate acestea, locotenentul de Mitropolit al Bucovinei, alături de clericii şi credincioşii bucovineni, au încercat folosindu-se şi de sprijinul lui Emil Bodnăraş, să menţină pe linia de plutire existenţa Mitropoliei Bucovinei .
În septembrie 1948, prezidiul Marii Adunări Naţionale emitea Decretul nr. 244, decret ce desfiinţa Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, luând fiinţă Arhiepiscopia Sucevei şi Maramureşului, iar Sfântul Sinod l-a numit ierarh titular al acestei noi Arhiepiscopii pe Sebastian Rusan, deci Emilian Antal era îndepărat de pe scaunul arhieresc de la Suceava.
După o pribegie prin ţară, revine în Topliţa natală unde boala şi suferinţele sufleteşti au făcut ca să-şi dea sufletul în mâinile lui Dumnezeu la 15 iunie 1971.
Faptul că a iubit mult Bucovina o dovedeşte că în mormântul său unde a fost aşezat înveşmântat cu omoforul şi sacosul mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei – un alt ierarh ce a suferit în viaţa sa din cauza vanităţilor politice – se află şi pateriţa arhiereilor bucovineni, singurul însemn arhieresc din Bucovina purtat în pribegie.
La această comemorare rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, arhiereul cel veşnic să îi facă parte de lumină, de comuniune, de bucuria părtăşiei cu sfinţii şi să slujească în ceruri, Liturghia împreună cu îngerii! Să se roage şi pentru noi, cei care am rămas pe valurile acestei lumi trecătoare.
Arhid. Vasile M. Demciuc