„Domnul meu și Dumnezeul meu!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a II-a după Paști

foto_toma_site

Modul în care Hristos i-a adresat îndemnul de a-L atinge l-a făcut pe Toma să nu mai simtă nevoia să o facă, ci luminat de Duhul Sfânt a recunoscut de îndată dumnezeirea Celui înviat. Virtutea credinţei ne lansează dincolo de noi; o promisiune peste veacuri şi generaţii că nu vederea fizică, ci doar cea spirituală trebuie să ne încredinţeze de adevărul Învierii Domnului. De fapt, aceasta este şi mărturia că vederea slavei lui Dumnezeu nu presupune doar vederea fizică, deşi nu o exclude. 


Iubiţi cititori şi cititoare,

Sfânta Scriptură ne prezintă foarte puţine informaţii despre Apostolul Toma. În scrierile apocrife, Sfântul Toma apare cu numele Iuda; Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca îl numesc Toma; iar Sfântul Evanghelist Ioan îl numeşte Geamănul.

Nu ştim de ce Toma purta un cognomen – Iuda sau Mar. Învăţătura celor 12 Apostoli, scrisă în jurul anului 250, menţionează că India şi ţările din jur au primit Evanghelia lui Hristos prin predica Apostolului Iuda Tomas, iar actele Sinodului I Ecumenic (Niceea, 325) păstrează semnătura unui Mar Ioan, preot al Bisericii Persiei şi episcop al Marii Indii.

Apostolul Toma s-a născut în Paneada Galileii. De profesie era pescar. În scrierile apocrife se spune că ar fi fost o vreme tâmplar. Probabil că din acest motiv arhitecţii şi meşteşugarii l-au preferat ca protector.

În referatele nou-testamentare nu sunt redate împrejurările în care a fost chemat la apostolat, însă îl întâlnim în listele Sfinţilor Apostoli (Matei 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 15; Fapte 1, 13). Desigur, sunt şi momente în care se evidenţiază intervenţiile sale faţă de Mântuitorul. De pildă, atunci când Lazăr din Betania a murit, Toma a spus confraţilor săi: „Să mergem şi noi și să murim cu El.” (Ioan 11, 16). Sau, când Hristos a rostit Marea cuvântare de despărţire, Toma, neînţelegând unde va merge, îl întreabă: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem ști calea?” La această intervenţie, Hristos se autorevelează: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 5-6).

Cel mai cunoscut episod este însă cel al manifestării neîncrederii sale în Învierea Mântuitorului. Deşi i-a fost ucenic, Toma vrea probe: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20, 25). Toma cere semnele Crucii; semnele identităţii lui Hristos, spune părintele Galeriu. Aşa se face că la proxima întâlnire a Mântuitorului cu ucenicii Săi, – adică la opt zile după prima Sa arătare –, Hristos a intrat la apostoli prin uşile încuiate şi, după ce le-a dat bineţea păcii divine (Ioan 20, 26), l-a îndemnat pe Toma, care lipsise în ziua cea una a Învierii (Ioan 20, 24), să-i atingă rănile din palme şi din coastă. Însă, modul în care Hristos i-a adresat îndemnul l-a făcut pe Toma să nu mai simtă nevoia să o facă, ci luminat de Duhul Sfânt s-a aruncat neîntârziat la picioarele Domnului strigând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Din acest comportament al lui Toma înţelegem că totul a fost rânduit prin iconomia lui Dumnezeu pentru a fi mărturie spre încredinţarea celorlalţi ucenici. Dacă la început, pentru a crede, Toma avea nevoie de probe empirice, de chenoze probatorii, dintr-o dată el a mărturisit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Era strigătul care anticipa acel: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). Adică, îi fericeşte atât pe patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, cât şi pe noi, cei care după Înălţarea Sa avem prin credinţă legătură cu El.

Virtutea credinţei ne lansează dincolo de noi; o promisiune peste veacuri şi generaţii că nu vederea fizică, ci doar cea spirituală trebuie să ne încredinţeze de adevărul Învierii Domnului. De fapt, aceasta este şi mărturia că vederea slavei lui Dumnezeu nu presupune doar vederea fizică, deşi nu o exclude.

În sfârşit, pe Toma îl mai întâlnim amintit ca făcând parte din anturajul apostolilor cărora Iisus li S-a arătat la Marea Tiberiadei (Ioan 21, 2).

Suntem convinşi că Toma n-a lipsit nici în alte împrejurări din preajma Mântuitorului, exceptând câteva momente în care Hristos a preferat doar pe trei din grupul celor doisprezece – Petru, Iacov şi Ioan.

Toma, prin atitudinea sa față de Înviere, vrea să rezolve raţional binomul credinţă/necredinţă, deşi a crede nu include pe a vedea. Însă, iudeu fiind, nu putea face rabat de la regulă. Iată ce spuneau iudeii care L-au răstignit pe Iisus: „Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe Cruce, şi vom crede în El.” (Matei 27, 42). Sfântul Pavel spune celor din Corint: „umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Corinteni 5, 7). Acest adevăr a fost profetic anticipat: „Dacă nu credeți, veţi fi zdrobiți!” (Isaia 7, 9).

Credinţa sălăşluieşte dincolo de limitele minţii omeneşti. Ea este „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Credinţa nu are nevoie de mărturii probatorii. Crezi sau nu crezi. Şi, totuşi, Toma vrea să se convingă: „Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu.” (I Corinteni 2, 10).

Cu dorinţa lui Toma a fost de acord şi Hristos Care a spus: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine că am.” (Luca 24, 39). Vederea cu Duhul depăşeşte vederea fizică. De fapt, aici avem de a face cu o reciprocitate între vederea dată de Duhul Sfânt şi credinţă: Dacă nu crezi, nu poţi avea această vedere; iar dacă n-ar fi această vedere, nu ar fi credinţa, dovedirea celor nevăzute.

Prin circumspecția sa, Toma a devenit unul dintre martorii Învierii lui Hristos către popor (Fapte 13, 31). Numai în urma unui astfel de raţionament logic Sfântul Toma I-a recunoscut dumnezeirea lui Iisus: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). A devenit un preţios martor al Învierii Domnului.

Învierea lui Hristos a marcat pentru veşnicie istoria lumii, căreia i s-a oferit perspectiva eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu.

După Pogorârea Sfântului Duh, potrivit Tradiţiei, apostolii au tras la sorţi zonele în care urmau să propovăduiască. Ştiut este faptul că lui Toma i-au revenit ţinuturile dinspre India.

Diferitele relatări – ce datează încă din secolul al II-lea – vorbesc despre eficienţa predicii lui Toma în rândul parţilor, mezilor, perşilor, hircanienilor şi bactrienilor, popoare ce se aflau pe teritoriul Iranului, Irakului, Afganistanului şi Pakistanului de astăzi. Numai în Kerala Toma a botezat peste trei mii de suflete, formând astfel prima comunitate creştină din India. Pentru această comunitate el a hirotonit preoţi şi episcopi din rândul lor, întemeind şapte Biserici, cu numeroase comunităţi mai mici.

Toma a plecat apoi spre alte ţinuturi, ajungând probabil până în Sri Lanka, iar la întoarcerea în Calamina, care a avut loc pe la anul 72, a fost martirizat, prin străpungerea cu o suliţă.

Mormântul său se află în catedrala din Mylapore, în apropiere de Madras, iar moaştele sale – care au fost duse mai târziu la Edessa (în 394), apoi în Chios (în 1298), – se află la Ortona în Abruzzi – Italia. Un deget de-al sfântului se păstrează la Maastricht, în Olanda.

Istoricii din secolul al XIII-lea atestă şi ei misiunea pe care a desfăşurat-o Toma în Parţia, Media şi India.

Pe seama Sfântului Toma s-au pus şi se pun diferite scrieri de origine gnostică. Dintre acestea, amintim Faptele lui Toma, Apocalipsa lui Toma, Evanghelia copilăriei lui Toma şi Evanghelia lui Toma. Aceasta din urmă se mai numeşte şi Cartea lui Toma Necredinciosul. Sunt toate scrieri apocrife, datând din secolul al II-lea până în secolul al IV-lea. Unele dintre ele sunt de origine gnostică sau maniheană. Autenticitatea acestor cărţi nu a fost recunoscută de Părinţii Bisericii (secolul al II-lea), ele fiind considerate ca fiind eretice, adică nocive credinţei.

Leave a Reply