Roadele cârmuirii Cuviosului Gheorghe la Mănăstirea Cernica – dobândite pe toate planurile: pastoral-misionar, administrativ-edilitar, de construcţie, susţinute şi apreciate şi de domnul Nicolae Mavrogheni (1789-1791), dar şi pe plan spiritual, deoarece se spune că după cinci ani de la numirea sa ca stareţ, obştea număra nu mai puţin de 103 vieţuitori şi că toţi trăiau în curăţie, sărăcie, rugăciune, postire, ascultare, smerenie şi deplină comuniune frăţească după rânduiala Sfântului Munte – au făcut ca, în 1793, mitropolitul Filaret al II-lea, aflat spre sfârşitul vieţii sale, să-i dea în seamă şi Mănăstirea Căldăruşani, ctitoria lui Matei Basarab Voievod, pe care însuşi vlădica o păstorise încă din 1772 şi o înnoise între anii 1775-1778, prin ample lucrări de restaurare şi înnoire. Acestor mănăstiri li s-a adăugat, în mod onorific, în anul 1788, şi Mănăstirea Curtea de Argeş, care i-a fost încredinţată de domn odată cu recunoaşterea rangului de arhimandrit. Le-a condus după tradiţia athonito-paisiană până la strămutarea sa la cele veşnice, petrecută la 3 decembrie 1806.
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,
Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani s-a născut în jurul anului 1730 într-o familie de binecredincioşi ardeleni din Săliştea Sibiului – o veche aşezare românească din Transilvania, menţionată documentar încă din anul 1354.
Din tinereţe şi-a dorit să fie călugăr şi, pentru că persecuţiile împotriva Ortodoxiei, respectiv împotriva mănăstirilor din Transilvania anului 1749 erau în plină desfăşurare, a trecut în Ţara Românească unde, întâmplător, s-a întâlnit cu un mitropolit grec cu care a plecat la Constantinopol. Iar de acolo, un an mai târziu, în 1750, a plecat în Muntele Athos, închinoviindu-se la Mănăstirea Vatopedu, unde a fost făcut rasofor şi diacon.
După moartea mitropolitului, a părăsit Mănăstirea Vatopedu şi s-a închinoviat la Schitul „Sfântul Ilie”, unde a fost călugărit, devenind astfel ucenic al stareţului Paisie Velicicovschi, venit în Muntele Athos de la Poiana Mărului, care – la acea vreme – era stareţul acelui schit. Acelaşi sfânt stareţ, în 1754, l-a recomandat pentru hirotonia în preot, respectiv în ieroschimonah, pe seama acelui schit.
După încă zece ani de rodnică activitate duhovnicească în Muntele Athos, în 1763, când stareţul Paisie Velicicovschi a părăsit Sfântul Munte Athos şi s-a dus în Moldova, la Mănăstirea Dragomirna din județul Suceava, printre cei 64 de ucenici care l-au însoţit s-a numărat şi ieroschimonahul Gheorghe.
Doisprezece ani mai târziu, în 1775, când partea de nord a Moldovei a fost răpită şi anexată la Imperiul habsburgic, 200 de călugări din cei 350 cât număra obştea Mănăstirii Dragomirna la acea vreme, între care şi ieroschimonahul Gheorghe, au plecat împreună cu stareţul Paisie Velicicovschi la Mănăstirea Secu.
După patru ani de slujire în acea mănăstire, între anii 1775-1779, înmulţindu-se soborul, în 1779, stareţul Paisie Velicicovschi a luat în grijă şi Mănăstirea Neamţ. Ieroschimonahul Gheorghe – deranjat probabil de aceste dese mutări, după doi ani de slujire în Mănăstirea Neamţ, în 1781 – a cerut binecuvântarea stareţului pentru a se întoarce în Sfântul Munte.
Luând binecuvântarea dorită, a pornit spre Muntele Athos, însă, înainte de a părăsi ţara, l-a vizitat pe ieromonahul Macarie, un vechi prieten, ucenic şi el al stareţului Paisie Velicicovschi, care slujea la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti. Acesta, după ce l-a prezentat mitropolitului Grigorie al II-lea (1760-1787) şi a insistat în multe rânduri, l-a determinat pe Cuviosul Gheorghe să renunţe la Muntele Athos, pentru a merge ca stareţ la Mănăstirea Cernica, ctitoria vornicului Cernica Ştirbei de la începutul secolului al XVII-Iea, rămasă în paragină de prin anii ani 1739-1740.
Roadele cârmuirii sale – dobândite pe toate planurile: pastoral-misionar, administrativ-edilitar, de construcţie, susţinute şi apreciate şi de domnul Nicolae Mavrogheni (1789-1791), dar şi pe plan spiritual, deoarece se spune că după cinci ani de la numirea sa ca stareţ, obştea număra nu mai puţin de 103 vieţuitori şi că toţi trăiau în curăţie, sărăcie, rugăciune, postire, ascultare, smerenie şi deplină comuniune frăţească după rânduiala Sfântului Munte – au făcut ca, în 1793, mitropolitul Filaret al II-lea, aflat spre sfârşitul vieţii sale, să-i dea în seamă şi Mănăstirea Căldăruşani, ctitoria lui Matei Basarab Voievod, pe care însuşi vlădica o păstorise încă din 1772 şi o înnoise între anii 1775-1778, prin ample lucrări de restaurare şi înnoire.
Acestor mănăstiri li s-a adăugat, în mod onorific, în anul 1788, şi Mănăstirea Curtea de Argeş, care i-a fost încredinţată de domn odată cu recunoaşterea rangului de arhimandrit. Le-a condus după tradiţia athonito-paisiană până la strămutarea sa la cele veşnice, petrecută la 3 decembrie 1806.
Toate bunele lui învăţături, pe care le-a deprins în anii îndelungaţi de vieţuire mănăstirească şi pe care le-a împărtăşit de-a lungul timpului ucenicilor săi, prin viu grai, le-a consemnat într-un Testament – numit la acea vreme Diată – pe care l-a scris în anul 1785; în acel an stareţul Gheorghe a trecut printr-o suferinţă din care se credea că nu va mai scăpa cu viaţă. Desigur, pronia dumnezeiască a făcut ca marele stareţ să se însănătoşească deplin şi să mai trăiască încă vreo 22 ani. Testamentul a rămas, totuşi, un neclintit îndreptar pentru generaţii, deoarece cuprinde principiile şi normele după care el a condus cele două obşti.
În sinteză, Testamentul cuprinde o introducere, care începe cu o rugăciune către Sfântul Ierarh Nicolae şi către ucenici. În aceasta vorbeşte despre locul de înmormântare, pe care şi l-ar dori să fie „după uşa pridvorului despre care parte să face litie la cei răposaţi, ca văzându-mă fraţii, intrând şi ieşind, toţi să se umilească zicând: «Odihneşte, Doamne, cu drepţii pre adormitul robul Tău». Făcând, până în patruzeci de zile, şi câte 12 închinăciuni”. În încheierea introducerii, Cuviosul Gheorghe dă sfaturi celor din conducerea mănăstirii cu privire la felul cum trebuie să se comporte faţă de patrimoniul material şi spiritual al mănăstirii.
Cuprinsul Testamentului prezintă viaţa monahală, pe care o vede ca fiind asemenea unei „scări gânditoare duhovniceşti” cu şapte trepte. Primele trei trepte îi vizează pe părinţii şi pe fraţii care nu se încadrează în rânduiala monahală, recomandând ca unii ca aceştia să fie lăsaţi să plece. Treapta a patra reprezintă viaţa monahului în perspectiva crucii: sus – toate să le facă numai cu binecuvântare; jos – spovedania păcatelor să se facă de trei ori pe săptămână; stânga –toate cele pe care le face monahul să le lucreze cu dreaptă socoteală; dreapta – să cultive smerita cugetare; iar în centrul crucii stă împărtăşirea monahului în fiecare lună a anului.
Ultimele trei trepte cuprind sfaturi privind primirea părinţilor şi a fraţilor din alte mănăstiri, întâietatea la slujbe, alegerea stareţului, – care sub nicio formă nu este îngăduit să fie de altă naţionalitate în afară de cea de român –, buna chivernisire a mănăstirii, obligativitatea celor 103 slujbe de priveghere săvârşite la praznicele de peste an, respectiv despre durata acestora, precum şi participarea monahilor la cele şapte Laude și, cu precădere, la Sfânta Liturghie; nu în cele din urmă, despre pravila de la chilie a monahului.
Testamentul se încheie cu un cuvânt prin care stareţul le atrage atenţia părinţilor şi fraţilor din cele două mănăstiri – Cernica şi Căldăruşani – asupra celor înscrise în Diată, vorbindu-le totodată despre ascultarea necondiţionată faţă de ierarhia bisericească. Testamentul Cuviosului Gheorghe a fost supus atenţiei mitropolitului Grigorie al II-lea, care l-a aprobat şi întărit cu sigiliu, la 13 martie 1785.
Starețul Gheorghe s-a strămutat la cele veşnice la 3 decembrie 1804, luând cu sine bogăţia unei „răclişoare scumpe” ce-o închipuie „curăţia inimii cea nefurată de gând”, în care se află „trei pietricele de mult preţ”: iubirea, slujirea şi dorinţa de mântuire a celor din obştea sa. El a fost înmormântat în faţa Bisericii „Sfântul Lazăr”, ctitoria sa, care a fost construită la Mănăstirea Cernica, în 1804, cu doar doi ani înainte de strămutarea sa la cele veşnice. În 1875, mormântul său a devenit cavou al mitropolitului Nifon.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 21 octombrie 2005, a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor, cu zi de prăznuire 3 decembrie.