Cuvânt la înmormântarea părintelui Daniil Horga (1929-2022)

Când au scris și au vorbit despre preoție, Părinții Bisericii au arătat, în frumuseți de cuvânt și de gând, atât înălțimea ei, sublimitatea ei, dar și ceea ce li se cere celor care primesc acest mare dar. De pildă, Sfântul Efrem Sirul, în secolul al IV-lea, îndemna pe preot să nu pregete a se ridica la vrednicia de a fi primit chemarea sfântă, unică, privilegiată, de a fi în slujba/în oastea Împăratului celui de Sus: „Ai sârguință ca să placi Celui ce te-a primit în armata Lui! Slujește-i Lui cu curăție, cu dreptate, cu înțelepciune duhovnicească şi cu feciorie strălucită. Fii râvnitor că Ilie, purtător de grijă ca Ieremia, cuminte ca Iosif, curat ca Isus al lui Navi, iubitor de străini că Avraam, iubitor de săraci ca Iov, plin de dragoste ca David şi blând ca Moise. Pe cel rătăcit călăuzește-l, pe cel șchiop sprijină-l, pe cel căzut ridică-l, pe cel bolnav ajută-l şi fă toate câte sunt asemenea”[1].

O, unde ar trebui să fim? Câți dintre noi, slujitorii Sfântului Altar mai avem râvnă ca aceea a prorocului Ilie, care a stăruit înaintea lui Dumnezeu să se închidă cerul trei ani și șase luni (4 Regi 17, 1), care a ucis pe prorocii păgâni, cu sutele (4 Regi 18, 40), fără teamă că va fi prigonit de împărăteasa Izabela? Mai avem noi toți, mai ales preoții bineînțeles, dar și oricare dintre dumneavoastră, credincioșii, curăția lui Iosif care nu a cedat ademenirilor femeii în casa căreia slujea, care gând întinat avea asupra lui (Facere 39, 1-20)? Și îndeosebi în veacul acesta atât plin de necurăție și ispititor spre infidelitate! Cât de mult s-ar cădea să ne îngrijim, pe lângă curăție, și de „dreptate”, și de „înțelepciune duhovnicească”!

Părintele Daniil Horga, pe care îl prohodim acum, a fost unul dintre preoții vrednici ai Bisericii noastre căruia Sfântul Efrem Sirul i-ar întinde cald mâinile a îmbrățișare, pentru că vede în el, în sufletul lui, în viața lui, pe cel al cărui portret l-a iconizat. I-a slujit lui Dumnezeu cu râvnă, ca Ilie, peste 50 de ani (ultimii două fiind ceva mai greu din pricina neputințelor trupești). Râvnă în slujirea Domnului și râvnă în slujirea semenului, a omului îndurerat, a omului încercat, a omului bolnav, a omului chinuit. Cei păstoriți (fie din Seliște, Archiș – primele sale comunități pe care le-a avut în grijă, fie din Poiana, Stăncuța, Călugăreni) dar și cei care l-au căutat din orice colț de țară au devenit toți familia sa. Iar cei de aproape, familia adică, au înțeles asta, deși nu le-a fost totdeauna ușor: doamna preoteasă Silvia și copiii Dimitrie Daniel (părintele Dimitrie), Nicolae și Gabriela. Părintele Daniil devenea tată și părinte pentru toți.

Dar nu cu preoți păgâni, închinători la idoli neînsuflețiți a avut de luptat părintele Daniil, cel mult râvnitor. Ci cu cel ce stă în spatele oricărui idol, fie el din piatră, lemn, ori pietre scumpe, cum erau în credințele cele păgânești, fie în spatele idolului acestuia din orice patimă care asuprește pe om. Da, s-a angajat părintele Daniil în acest război nevăzut cu demonul, pentru că a cunoscut, din experiență, că, până la urmă, acesta este vrăjmașul cu care dăm noi bătălia. Și am zis bine, noi. Nu doar părintele Daniil. Nu doar preoții, ori numai călugării. Noi toți, iubiți credincioși. Noi toți suntem în luptă. Cu cine? Ne răspunde Sf. Ap. Pavel: „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Am declarat război atunci când ne-am botezat, când ne-a lepădat de el, de toată lucrarea lui, de toți slujitorii lui, de toată viclenia lui. Dar nu am înțeles toți că lupta aceasta este până la sfârșit. Nu am simțit ce rău ne face el, diavolul, cu ce mânie se pornește asupra noastră, „ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) și cum ne batjocorește, ne înjosește, ne desfigurează lăuntric, ne dezumanizează și ne depărtează de Dumnezeu, după al Cărui chip, o, într-adevăr chip dumnezeiesc, am fost creați.

Ei bine, părintelui Daniil i-a fost dat să vadă această suferință a lucrării și a stăpânirii celui rău asupra omului neputincios și sărman. Și s-a angajat în acest război cu tot ce a însemnat el drept consecință: „dinafară lupte, dinlăuntru, temeri” (1 Corinteni 7, 5), boală în trup, înfricoșări de noapte, ș.a.m.d.

Și totuși, de unde i-a venit părintelui Daniil această putere? De la trup? De la plămada aceasta de pământ care acum stă nemișcată, inertă, pradă putreziciunii? Nu. Cum ar putea țărâna să iasă biruitoare înaintea celui ce înger de lumină a fost și duh mișcător prin văzduh a rămas după izgonirea sa din preajma lui Dumnezeu?! Puterea lui nu a fost până la urmă a lui! Puterea lui a venit de la Cel ce singur are putere desăvârșită, de la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi, Cel ce-și săvârșește lucrarea în preot, în episcop, în fiecare creștin botezat care Îi poartă numele. Eu sunt chemat să mă deschid acestei lucrări, să fiu disponibil ca puterea cea dumnezeiască în fața căreia n-au putut să stea demonii nici în Gadara (Matei 8, 28-34), nici în Carantania (Matei 4, 1-11), nici în Ghetsimani, această putere așadar să lucreze și în mine. Și care e puterea aceasta, până la urmă? E puterea dragostei. Că așa a fost și părintele Daniil. După cuvântul Sf. Efrem Sirul: „iubitor de străini că Avraam, iubitor de săraci ca Iov, plin de dragoste ca David şi blând ca Moise”. Cum să nu se uite cu drag Dumnezeu Cel ce dragoste este (1 Ioan 4, 8) spre atâta dragoste împărtășită: sute și mii de oameni cărora să le asculte durerea, ceasuri de rugăciune, mii de păcate dezlegate, vizite la casele fiilor duhovnicești din străinătate, zile și nopți de priveghere, stat în picioare, hrană de te miri ce și alte osteneli. Sau, în cuvintele Sf. Efrem: pe cel rătăcit l-a călăuzit, pe cel șchiop l-a sprijinit, pe cel căzut l-a ridicat, pe cel bolnav l-a ajutat. Că nu doar biserici de zid a ridicat ori primenit părintele Daniil (deși s-a ocupat părintele și de cele ale zidirii, la Călugăreni, ori Stăncuța) ci mai ales s-a îngrijit el de o altă biserică, de un alt altar, s-a îngrijit de buna cuviință a bisericilor din sufletele credincioșilor.

Aceasta este icoana preotului jertfelnic care, după chipul lui Dumnezeu Care S-a dat pe Sine „până la moarte, și încă moarte pe cruce” (cf. Filipeni 2, 9), se aduce și el pe sine însuși jertfă. Nu doar pâine și vin aducem la Altar. Nu doar prinoase care să i le oferim Domnului spre binecuvântare. E prea puțin doar lumânare de ceară, tămâie frumos mirositoare și flori multicolore. Le primește Dumnezeu și pe acestea. Dar mai întâi – or, măcar la urmă, dacă nu putem altfel – „pe noi înșine, și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Asta ar trebuie să facă orice preot, fiecare monah și toți creștinii. Așa cum a făcut și părintele Daniil, în cei 93 de ani ai săi. Ani bornați de zile mari: s-a născut în ziua de pomenire a Sfinților Mari Ierarhi Atanasie și Chiril (18 ianuarie 1929), luminători ai credincioșilor și apărători ai credinței celei adevărate și este înmormântat când prăznuim liturgic pe Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie, mare făcător de minuni.

Ce vom zice, acum, la urmă? Ce vom cere de la Dumnezeu? Să primească râvna părintelui Daniil, ca pe aceea a lui Ilie. Să caute spre toți cei cărora le-a slujit, ca oarecând un Avraam, un David, un Moise. Să-l încununeze pe cel ce „lupta cea bună a purtat, călătoria a săvârșit, credința a păzit” (2 Tesaloniceni 4, 7). Se va întâlni astăzi cu părinții săi, Dimitrie și Pelaghia (ambii din Berchișești), cu fiica sa Liliana Daniela, trecută prea devreme la ceruri (la numai șase luni), cu părintele patriarh Teoctist care l-a hirotonit diacon și preot.

Vor sta rugători pentru părintele Daniil sufletele celor care s-au mântuit prin osârdia, osteneala și mijlocirile lui. Vom cere iertarea păcatelor lui, noi, toți cei de față care am primit, prin părintele, iertarea de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. Ne vom rușina privind la viața noastră atunci când o vom pune în oglindă cu viața lui. Dar ne vom bucura întru nădejde știind că avem  în ceruri un rugător și noi. Știind că avem un Dumnezeu Care biruiește prin noi. Un Dumnezeu Care nu îi dă ultimul cuvânt diavolului. Un Dumnezeu Care ne-a lăsat preoția, și spovedania, și botezul, și împărtășirea cu Trupul și Sângele Său.

Așa cum a slujit aici, pe pământ, nădăjduim că va sluji părintele Daniil și în Altarul cel de Sus. Cum a stat de vorbă cu Dumnezeu pentru necazurile și neputințele noastre în timpul vieții, așa va sta și de acum înainte, cu îndoită trecere înaintea Domnului. Că așa zice tot Sf. Efrem Sirul, despre taina și lucrarea aceasta mare a preoției, pe care atât de vrednic a cinstit-o părintele Daniil Horga: „O, minune preaslăvită! O, putere negrăită! O, înfricoșătoare taină a preoției! (…) Preoția este atârnată de bolțile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseși cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu Însuși Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină”[2].

Fie pomenirea lui înaintea Domnului, în veci de veci. Amin.


[1] Sf. Efrem Sirul, Cuvânt despre preoție, în Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazians, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, București, 2004, p. 305-306.

[2] Ibidem, p. 300.

PS Damaschin Dorneanul

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.