Ieșire 20, 4-5: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti!…”
Textul biblic amintit, porunca a doua din Decalog, precum și alte texte biblice, cum ar fi: Ieșire 34 ,14, Levitic 26, 1 Deuteronom 4, 16; 5, 8 – 9, Psalmi 96,7, Înțelepciunea lui Solomon 14, 15, Romani 2, 23, interpretate în afara contextului în care au fost enunțate și fără o înțelegere teologică adecvată, pot constitui pentru unii „semne de întrebare” atunci când se referă la cinstirea sfintelor moaște sau chiar „argumente” – eronat formulate – pentru cei care se declară împotriva închinării în fața acestor sfinte odoare. Și dacă e să ne referim la „presupusele obiecții” împotriva cinstirii sfintelor moaște, amintim că și textul din Numeri 19, 11 („Cel ce se va atinge de trupul mort al unui om să fie necurat şapte zile.”), la fel, într-o interpretare eronată și decontextualizată, este considerat încă un „temei” de către cei care doresc să-și justifice lipsa de evlavie față de sfintele moaște.
Fundamentate mai mult sau mai puțin pe înțelegerea greșită a textelor amintite sau alteori izvorâte din necunoaștere și conformism, întâlnim și astăzi opinii eronate privitoare la cinstirea sfintelor moaște, unele radicale, care înfierează închinarea la sfintele moaște și care se doresc a fi justificări ale depărtării de credința autentică a Bisericii, altele tendențioase, exprimate uneori peiorativ, făcute probabil pentru a-i intimida pe adevărații închinători sau pentru a-i cerne pe cei mai „căldicei” în credință, iar altele – nu mai puțin scuzabile – de indiferență față de acest subiect. Să fie acestea „pietre de poticnire” pentru creștinii autentici? Cu siguranță răspunsul este nu. Dar provocările amintite constituie un motiv pentru a aduce mereu în actualitate prin cuvânt, dar mai ales trăind prin faptă, mărturia dintotdeauna a Bisericii despre sfintele moaște, mărturie fundamentată pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție.
Revenind la textele amintite din Vechiul Testament care opresc idolatria, menționăm încă de la început că cinstirea sfintelor moaște nu reprezintă un act de idolatrie. Porunca a doua din Decalog, reiterată în forme diferite în alte texte vetero-testamentare, este dată poporului evreu, care trăia pericolul căderii în idolatrie, viețuind în preajma unor popoare păgâne, politeiste, tocmai pentru a nu altera adorarea unicului Dumnezeu, prin închinarea în fața unor zeități străine, chipuri cioplite, asemănări ale lucrurilor care pot fi în cer, sus, şi pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ. Prin idolatrie, omul înlocuiește închinarea în fața Adevăratului Dumnezeu cu închinarea în fața unei realități mărginite sau în fața unei plăsmuiri, care îi întoarce omului privirea dinspre Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este Subiectul închinării sale, ci idolul respectiv.[1] Departe de a fi act de idolatrie, închinarea în fața sfintelor moaște este un act prin care se aduce adorare lui Dumnezeu, „Cel lăudat întru sfinții Săi” (Psalmul 150, 1). Închinându-ne în fața sfintelor moaște, îi cinstim pe sfinți, iar cinstindu-i pe sfinți, Îl adorăm de Dumnezeu. Însuși Mântuitorul spune, cu referire la cei care L-au urmat și I-au împlinit poruncile: „M-am preamărit întru ei” (Ioan 17, 10).
Textul de la Numeri 19, 11 pomenește de starea de necurăție a celor care se atingeau de trupurile celor morți în perioada când moartea nu era încă biruită de Viață. Prin această perioadă de necurăție, omenirea învăța că trebuie să stea deoparte de „împărăția morții”, îndeosebi de păcat, a cărui plată este moartea (Romani 6, 23). În legea veche – spune Sfântul Ioan Damaschin – „era socotit necurat tot cel care se atingea de un mort, dar nu erau socotiți necurați înșiși morții. Dar după ce însăși viața și cauza vieții a fost socotită între morți, nu mai numim morți pe cei care au adormit întru nădejdea învierii și cu credința în El.”[2] De altfel, Însuși Mântuitorul mărturisește: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24; 3,15; 8, 51; I Ioan 3, 14).
Sfânta Scriptură conține numeroase mărturii despre minunata lucrare a lui Dumnezeu, arătată prin sfinții Săi. Cartea Faptele Sfinților Apostoli ne spune că „Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni puțin obișnuite, până acolo încât basmale sau șorțuri de pe trupul său erau aduse peste cei bolnavi și bolile se îndepărtau de ei, iar duhurile cele rele ieșeau dintr-înșii” (Fapte, 19, 11-12), iar despre minunile făcute de Sfântul Petru, se menționază că oamenii „ îi scoteau pe cei bolnavi în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi pentru ca, atunci când vine Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei. Și se aduna și mulțimea din cetățile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi și bântuiți de duhuri necurate, și toți se vindecau”(Fapte, 5, 15-16). Despre profetul Elisei se spune că „apucând mantia lui Ilie, care căzuse de la acesta, s-a întors înapoi şi s-a oprit pe malul Iordanului. Şi a luat mantia lui Ilie care căzuse de la acesta şi a lovit apa cu ea, zicând: <<Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?>> Şi lovind, apa s-a tras la dreapta şi la stânga şi a trecut Elisei” (IV Regi 2, 13-14).
Astfel, dacă prin basmalele și șorțurile de pe trupul Sf. Pavel, prin umbra Sfântului Petru sau prin mantia Sfântului Ilie, Dumnezeu săvârșea lucruri minunate, oare nu lucrează în chip minunat prin sfintele moaște?
Mai mult decât atât, o mărturie clară despre lucrarea lui Dumnezeu prin trupurile sfinților săi adormiți o găsim în Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament. Aici se vorbește despre profetul Elisei care „a murit; și l-au îngropat. Iar la începutul acelui an au intrat în țară pâlcurile tâlhărești ale lui Moab. Și a fost că-n timp ce unii îngropau un om, iată că au dat cu ochii de tâlhari și l-au aruncat pe om în mormântul lui Elisei; și de-ndată ce acela s-a atins de oasele lui Elisei, a înviat și a stat pe picioarele lui” (IV Regi 13, 20-22).
Vorbind despre trupul omenesc, Sfântul Apostol Pavel spune că acesta este „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 3, 16; 6, 19; II Corinteni 6, 16; Romani 8, 9). Trupul este un locaș în care Dumnezeu trebuie să locuiască (Romani 8,9-11; II Timotei 2, 20-21). De-a lungul vieții ne pregătim să-L primim pe Dumnezeu în noi; și Îl primim. Cuvintele Mântuitorului ne stau drept mărturie: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56); și „dacă Mă iubeşte cineva, spune Domnul, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 21).
Sfinții s-au făcut cu adevărat locașuri ale lui Dumnezeu. Mărturie a faptului că Dumnezeu S-a sălășluit în ei e constatarea că, după trecerea lor la cele veșnice, nici stricăciunea morții nu a putut să-și pună pecetea acolo unde S-a sălășluit Viața, trupurile lor rămânând mărturii clare ale lucrării lui Dumnezeu și modalități de împărtășire a harului Duhului Sfânt, sălășluit în ei, către noi, cei care ne închinăm lui Dumnezeu, cinstindu-i pe sfinții Săi. Prin urmare – spune Sfântul Ioan Damaschin – „cum nu trebuie cinstite templele însuflețite ale lui Dumnezeu, locașurile însuflețite ale lui Dumnezeu? Aceștia, pe când trăiau, au stat cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Stăpânul Hristos ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaștele sfinților, care izvorăsc, în multe chipuri, faceri de bine și dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voința lui Dumnezeu a izvorât în pustiu apă din piatră tare (Ieșire 17, 5-6; Numeri 20, 7-11)și din falca măgarului apă pentru Samson, căruia îi era sete (Judecători 15, 19), este de necrezut ca să izvorască mir bine mirositor din moaștele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu și cinstea pe care o au sfinții de la Dumnezeu.”[3]
Biserica a trăit încă de la începuturi acest adevăr. Referitor la martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, unul dintre marii martiri din perioada de început a creștinismului, trecut la cele veșnice în anul 166, se precizează următoarele: „mai târziu (după ce sfântul a fost martirizat) am putut pune și noi mâna pe osemintele lui cele mai cinstite decât pietrele prețioase și mai scumpe decât aurul și le-am așezat într-un loc potrivit. Dea Domnul ca acolo, dacă-i posibil, să ne strângem cu bucurie și veselie ca să sărbătorim ziua martiriului (socotind-o) ca ziua lui de naștere atât pentru pomenirea celor care au săvârșit lupta, cât și pentru deprinderea și pregătirea celor care vor urma de acum în luptă”.[4]
În concluzie, credința noastră, pe care o trăim și o mărturisim, se fundamentează pe mărturia dintotdeauna a Bisericii, pe înțelegerea corectă a conținuturilor scripturistice revelate de Dumnezeu și, nu în ultimul rând, pe simțirea concretă a bucuriei, a păcii și a ajutorului dăruite de Dumnezeu prin mijlocirea sfinților în momentul plecării genunchilor, a minții și a inimii în fața sfintelor moaște.
[1] De exemplu închinarea la vițelul de aur, făurit de poporul ales cât timp Moise nu era cu ei (Ieșire 32,1-4), înlocuia închinarea la Adevăratul Dumnezeu, fapt evidențiat clar în Sfânta Scriptură: „a făcut un vițel turnat și l-a cioplit (Aaron) cu dalta. Iar ei (isreaeliții) au zis: „Iată Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului” (Ieșire 32,4). Astfel oamenii și-au întors privirea dinspre Dumnezeu spre idoli: „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios – ne spune textul Scripturii – cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Romani 1, 23).
[2] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a IV-a, 15, trad. pr. D. Fecioru, Editura Apologeticum, 2004, p. 153.
[3] Ibidem, p. 152 – 153.
[4] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Cartea a IV-a, XV, în colecția PSB, vol. 13, traducere, studiu și note de pr. prof. T Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 164.