„Dragostea pentru cei adormiţi forează veşnicia!” - Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Prin pomenirea celor adormiţi, fie la trei sau nouă zile, fie la trei sau şase săptămâni, fie la trei, şase ori nouă luni, fie în fiecare an până la şapte ani, fie în sâmbetele de peste an, realizăm o comuniune a Bisericii luptătoare cu Biserica biruitoare, cu cei care întru fericită adormire au încheiat călătoria acestei lumi. De altfel, pomenirea morţilor probează iubirea fiecăruia faţă de semeni. 

Iubiţi cititori şi cititoare,

Aproape în toate religiile lumii se întâlneşte convingerea că existenţa omului nu se termină odată cu moartea. Pe această credinţă, de altfel, se întemeiază şi cultul morţilor, adică legătura spirituală pe care o au cei vii cu cei morţi din neamul lor şi nu numai, prin rugăciuni, rituri şi ceremonii, prin jertfe şi fapte de milostenie sau prin alte diverse acte, considerate ca fiind de folos celor adormiţi.

În amintirea morţilor iluştri, evreii, spune cartea Judecătorii 11, 40, îşi plângeau morţii patru zile pe an. Tradiţia aceasta s-a păstrat, de altfel, până astăzi. Evreii rostesc rugăciuni pentru cei morţi de patru ori pe an: în Ziua Împăcării, la Paşti, la Cincizecime şi la Sărbătoarea Corturilor.

În cartea Tobit 4, 17 şi în profeţia lui Ieremia 16, 7 se arată că vechii evrei făceau ospeţe funerare şi pomeni de pâine şi de vin la morminte. Ba, mai mult, Iuda Macabeul a strâns bani şi i-a trimis la templul din Ierusalim ca să se aducă jertfe pentru iertarea păcatelor eroilor morţi pe câmpul de luptă (II Macabei 12, 43-46).

În Creştinism, grija pentru cei adormiţi este fundamentală. Cultul morţilor, în Creştinism, începe cu înmormântarea lui Iisus. Aprofundând credinţa în nemurirea sufletului şi credinţa în existenţa unei judecăţi universale, căreia îi sunt supuse toate sufletele după moarte, religia creştină micşorează, mai mult decât oricare alta, frica de moarte. Moartea, în Creştinism, nu mai este nici trecerea în neantul Nirvanei budiste, nici locul de groază şi de întuneric în care rătăcesc fără odihnă umbrele sau fantomele morţilor, ca în tartarul păgân evocat în Dialogurile lui Lucian sau în Purgatoriul şi Infernul lui Dante, ci trecerea într-o existenţă superioară, în care sufletul îşi găseşte liniştea şi fericirea eternă în nemijlocita apropiere de Hristos, Cel înviat din morţi. În atari situaţii, moartea este primită de creştini cu linişte. Pentru ei, moartea este adormire, spune Sfântul Pavel (I Corinteni 15, 20; I Tesaloniceni 4, 13), odihnă si bucurie.

Rugăciunile pentru cei morţi le găsim în textele celor mai vechi liturghii care s-au păstrat: a Sfântului Iacob, a Sfântului Marcu, în liturghia armeană şi în toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi.

În liturghiile ortodoxe de azi sunt încadrate mai ales în partea finală a marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, parte numită diptice sau rugăciuni de mijlocire generală pentru vii şi pentru morţi.

Rugăciunile pentru cei morţi sunt în strânsă legătură cu judecata particulară şi cu starea sufletului de după ea, până la Judecata de Apoi. Situaţia celor morţi, ajunşi în chinurile iadului, rămâne pe seama rugăciunilor Bisericii. Este o datorie sfântă a fiecărui creştin să păstreze comuniunea cu cei morţi în Hristos.

Prin pomenirea celor adormiţi, fie la trei sau nouă zile, fie la trei sau şase săptămâni, fie la trei, şase ori nouă luni, fie în fiecare an până la şapte ani, realizăm o comuniune a Bisericii luptătoare cu Biserica biruitoare, cu cei care întru fericită adormire au încheiat călătoria acestei lumi. De altfel, pomenirea morţilor probează iubirea fiecăruia faţă de semeni.

Coliva, în jurul căreia facem pomenirea, simbolizează trupul celui care moare şi învie întocmai bobului de grâu (I Corinteni 15, 36-38). Datina de a face colivă datează din secolul al IV-lea, fiind legată de o minune săvârşită de Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron în timpul împăratului Iulian Apostatul.

Se spune că acest împărat, dorind să întineze prima săptămână de post din Postul Sfintelor Paşti, a poruncit ca toate alimentele din piaţă să fie stropite cu sângele jertfelor aduse idolilor. Atunci Sfântul Teodor, după mărturia patriarhului Nectarie al Constantinopolului, s-a arătat în vis arhiepiscopului Eudoxie (360-369), deconspirând intenţia împăratului şi sfătuindu-l să fiarbă grâu, pentru a-l împărţi creştinilor, izbăvindu-i astfel de idolatrie.

Colacul închipuie veşnicia. Prin aducerea colacilor exprimăm năzuinţa noastră de a adera la darul lui Dumnezeu cel fără de început şi fără de sfârşit, spre dobândirea vieţii de veci. Vinul aduce aminte de aromatele şi balsamul cu care a fost uns trupul Mântuitorului. Lumânările care însoţesc aceste jertfe simbolizează credinţa în nemurire.

Pomenile au menirea să uşureze sufletele celor morţi. Din păcate, uneori se transformă, în mod greşit, în mese de familie şi care nu mai au nicidecum sensul de milostenie, spre paguba sufletului celui răposat.

Slujba de pomenire – parastasul  – este mijlocul prin care noi ne alăturăm, prin rugăciune, celui răposat şi ne înfăţişăm lui Dumnezeu cu rugăciunile noastre, pentru ca El, singurul în măsură, mai ales dacă în viaţă nu s-a spovedit niciodată, să ierte păcatele celui adormit.

În cursul anului, există trei sâmbete în care sunt pomeniţi toţi cei adormiţi. În aceste zile se înalţă rugăciuni către Dumnezeu nu numai pentru cei apropiaţi, din neamul nostru, pe care îi ştim, ci şi pentru cei care, morţi în condiţii vitrege sau neştiuţi de nimeni, oriunde în această lume şi din toate timpurile, n-au avut, poate, parte de slujba de înmormântare şi de pomenirile cuvenite.

Cea dintâi este sâmbăta dinaintea Rusaliilor – moşii de vară, când Biserica face pomenirea morţilor şi se roagă ca ei să se bucure de darurile Sfântului Duh, a Cărui pogorâre se prăznuieşte în ziua următoare.

Cea de-a doua este sâmbăta dinaintea Lăsatului sec de carne – moşii de iarnă, când Biserica încearcă să-L sensibilizeze pe Dreptul Judecător în relaţie cu sufletele celor adormiţi şi să le aşeze întru desfătarea cea făgăduită. Pomenirea morţilor în Postul Mare se face până în sâmbăta de dinaintea Floriilor. În Săptămâna Patimilor nu se fac pomeniri!

Cea de-a treia este sâmbăta dinaintea Lăsatului sec pentru postul Crăciunului – moşii de toamnă, când Biserica face pomenirea părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri, din veac adormiţi.

Sigur, Biserica a rânduit pomenirea morţilor şi în celelalte sâmbete, când rugăciunea se face în comun, prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi, respectiv, a parastasului de obşte. Însă, pentru cei adormiţi ne putem ruga în orice zi, fie acasă, fie la biserică, fie la morminte.

De ce se fac pomenirile sâmbăta? Pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul S-a pogorât la iad (I Petru 3, 18-19; 4, 6), ca să-i elibereze din el pe toţi cei din veac adormiţi. Este ziua recreării şi a restaurării, a biruinţei celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morţii. Însă motivul acestor rugăciuni îl veţi afla mai explicit din predica la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi.

Cei adormiţi nu sunt uitaţi, ci ei sunt pomeniţi la fiecare Sfântă Liturghie; sâmbăta, îndeosebi, se săvârşesc parastase, de multe ori însoţite de Sfânta Liturghie, prin care Dumnezeu este rugat să le dăruiască celor plecaţi Dincolo fericirea cea veşnică. Este dovada dragostei care nu-i uită pe cei care nu mai sunt şi care este mai puternică decât moartea. Dragostea trece dincolo chiar de pragul mormântului. Dragostea străpunge veşnicia!

Adăugați un comentariu