2Vezi toate fotografiile

Sfinții Ierarhi Varlaam și Ioan de la Râșca și Secu - Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Cei doi ierarhi au fost de-ai Vrâncioaiei, călugări de vocaţie ce gândeau la fel, Ioan fiindu-i ucenic lui Varlaam, şi egumeni în perioade diferite ai aceleiaşi mănăstiri.

Sfântul Ierah Varlaam, Mitropolitul Moldovei, și    Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca, sfinţii din lavra Secului

Sfântul Ierarh Varlaam s-a născut în jurul anului 1590, iar la botez a primit numele de Vasile. Provenea dintr-o familie destul de numeroasă de răzeşi – Moţoc. Mult timp s-a crezut că era de prin părţile Vrancei, din ţinutul Putnei. Însă, în 1957, Arhimandritul Dionisie Udişteanu, pe baza mai multor documente şi hrisoave, a ajuns la concluzia că în secolul al XVI-lea, lângă Târgu-Neamţ, în satul Borceşti (astăzi dispărut), exista o familie de răzeşi Moţoc. Din această familie probabil că se trăgea şi eruditul cărturar.

A intrat ca novice la Schitul Zosim, ctitoria lui Zosim Vistiernicul, unde a învăţat carte şi să vorbească în slavonă şi greacă, sub atenta îndrumare a egumenului Dositei şi a călugărului Mitrofan, viitor episcop al Romanului. Întemeindu-se în apropierea schitului Mănăstirea Secu de către vornicul Nestor Ureche şi soţia sa, Mitrofana (sfinţirea lăcaşului a avut loc în 1602, an în care a început să funcţioneze şi o şcoală), tânărul Vasile a intrat în obştea noii mănăstiri, fiind călugărit cu numele Varlaam.

Nu se ştie când a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah. Fiind un bun administrator, a fost numit egumen al mănăstirii. Nu a neglijat nici latura cărturărească, traducând Scara (Leastviţa) Sfântului Ioan Scărarul (1618). Pentru viaţa sa îmbunătăţită, a fost hirotesit arhimandrit. O scurtă perioadă de timp a fost şi egumen al Mănăstirii Dragomirna.

Ajungând sfetnic de încredere al domnitorului Miron Barnovschi, în prima sa domnie (1626-1629), arhimandritul Varlaam a fost trimis, în 1628, la Kiev şi Moscova, pentru a cumpăra icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova, precum şi pentru o altă biserică, ctitorită în Iaşi.

La Kiev s-a întâlnit cu arhimandritul Petru Movilă, pe atunci egumen al Lavrei Pecerska, iar la Moscova a fost întâmpinat de ţar şi de patriarhul Filaret. Încheindu-şi misiunea şi întorcându-se în ţară, a primit vestea morţii mitropolitului Anastasie Crimca şi cea a înlăturării domnitorului Miron Barnovschi. Astfel, s-a retras la Mănăstirea Secu, reluându-şi preocupările cărturăreşti.

În 1632, în timpul domnitorului Alexandru Iliaş (decembrie 1631 - aprilie 1633), a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în locul mitropolitului Atanasie, mutat la cele veşnice. Alegerea unui arhimandrit în jilţul mitropolitan a uimit, căci se trecuse peste episcopii de Roman, Rădăuţi şi Huşi. La întronizarea lui Varlaam, care a avut loc în ziua de 23 septembrie 1632, a fost prezent şi eruditul dascăl grec Meletie Syrigos.

Primii ani de păstorie au fost destul de grei, din cauza succedării pe tronul Moldovei a trei domnitori – Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi (a doua domnie a durat doar trei luni, aprilie-iunie 1633) şi Moise Movilă (iulie 1633 – aprilie 1634).

Mitropolitul Varlaam s-a bucurat însă de mult ajutor în timpul păstoriei sale din partea domnitorului cărturar Vasile Lupu, fervent susţinător al dezvoltării culturii şi artelor. În timpul domniei acestuia, viaţa bisericească a cunoscut o înflorire comparabilă cu cea din timpul lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş.

Înscriindu-se pe linia basileilor bizantini, Vasile Lupu a ctitorit în Iaşi Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” – monument de artă de prestigiu internaţional –, sfinţită de mitropolitul Varlaam la 6 mai 1639. Această biserică a servit drept Catedrală Mitropolitană, întrucât mitropolitul îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în Iaşi, unde se stabilise şi curtea domnească.

La doi ani după sfinţire, Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi” a primit binecuvântarea Sfintei Cuvioase Parascheva, prin aducerea moaştelor acesteia, primite în dar de domnitor în urma daniilor generoase făcute Patriarhiei Ecumenice şi plătirii datoriilor acesteia, moaşte care au fost aşezate în partea dreaptă a naosului bisericii.

Imediat după sfinţirea Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi”, mitropolitul Varlaam şi domnitorul Vasile Lupu au schiţat proiectul unui aşezământ şcolar superior, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev. Aceasta a luat fiinţă un an mai târziu, în 1640, funcţionând în primul an în chiliile de pe lângă biserică, iar din 1641 în casa cumpărată special de domnitor. Este prima şcoală instituţionalizată cu profil superior din Moldova, unde, pe lângă învăţământul religios în limbile latină, slavonă şi greacă, se studia matematica, chimia, fizica, mineralogia, ştiinţele naturii etc.

Numită Academia Domnească sau Academia Vasiliană, după numele întemeietorului ei, s-a impus curând, datorită reputaţilor profesori care au predat aici, afirmându-se astfel ca una dintre cele mai importante şcoli din sud-estul Europei.

După trei ani de încercări, sprijinit fiind şi de mitropolitul Petru Movilă al Kievului, mitropolitul Varlaam a reuşit să înfiinţeze, în 1640, prima tipografie din Moldova, instalată tot la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi”, prin care se iniţiază şirul tipăriturilor din Moldova.

Întârzierea înfiinţării unei tipografii în Moldova – la un secol şi jumătate după cea înfiinţată de călugărul Macarie în Ţara Românească, în care s-a tipărit Liturghierul în 1508 – se explică prin existenţa importantelor şcoli de copişti, precum cele de la mănăstirile Putna, Dragomirna, Neamţ şi Secu. Petru Movilă nu numai că i-a trimis materialele necesare bunei funcţionări a tipografiei, dar şi pe unul dintre cei mai buni meşteri tipografi, ieromonahul Sofronie Pociaţki, format în Academia duhovnicească de la Kiev.

În 1642 a avut loc un alt eveniment foarte important pentru Biserica Moldovei. Din cauza controverselor iscate în urma apariţiei în 1629 a Mărturisirii de credinţă calvinizante, atribuită patriarhului Chiril Lucaris, se impunea cu necesitate alcătuirea unei noi mărturisiri de credinţă, care să elimine orice ambiguitate privind învăţătura ortodoxă.

Această mărturisire a fost alcătuită în 1640 de mitropolitul Petru Movilă al Kievului, fiind aprobată, în primă instanţă – cu excepţia a două puncte – în cadrul unui sinod ortodox întrunit la Kiev. Întrucât ea trebuia să primească şi aprobarea Patriarhiei Ecumenice, în cadrul unui Sinod pan-ortodox, care din păcate nu se putea întruni nici la Constantinopol (ocupat de turci), nici la Kiev (ocupat de polonii catolici), s-a propus ca acest sinod să aibă loc la Iaşi.

Deşi nu sunt menţionaţi nominal în cadrul dezbaterilor, este mai mult ca sigur că ierarhii Bisericii Moldovei – mitropolitul Varlaam şi episcopii sufragani Evloghie al Romanului, Anastasie al Rădăuţilor şi Gheorghe al Huşilor – au participat la acest Sinod panortodox, alături de domnitorul ţării. În cadrul Sinodului de la Iaşi (septembrie-octombrie 1642), au fost revizuite punctele controversate din Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă şi s-a aprobat varianta finală, care a fost tradusă în limba greacă şi trimisă spre aprobare Patriarhiei Ecumenice.

În martie 1643, Sinodul Patriarhiei Ecumenice, prezidat de patriarhul Partenie I, a aprobat ca traducerea lucrării alcătuite de mitropolitul Petru Movilă să fie recunoscută ca Mărturisire Ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a Răsăritului.

Cu prilejul Sinodului de la Iaşi din 1642, au ieşit de sub tipar primele tipărituri, Scrisoarea de mulţumire a delegaţilor greci prezenţi la sinod – adresată domnitorului Vasile Lupu – şi Hotărârea de anatematizare a Mărturisirii de credinţă, atribuită patriarhului Chiril Lukaris, care nu a fost acceptată la Iaşi.

Mai târziu, au fost tipărite un Catihisis slavon (1642) şi alte cărţi româneşti de învăţătură bisericească: Cazania (1643), Cele Şapte Taine (1644), Răspunsul la Catehismul calvinesc (1645), Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu (1645) şi Pravila lui Vasile Lupu (1646).

Cazania sau Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svânţi mari a fost prima carte românească din Moldova, numărându-se până astăzi printre cele mai de seamă cărţi din istoria culturii vechi  româneşti. Ea prezintă cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi este cea care l-a consacrat în istoria literaturii române pe Mitropolitul Varlaam drept cărturar în adevăratul sens al cuvântului. Deşi nu este o operă originală, aportul autorului este considerabil; el însuşi socotea această carte ca fiind un dar făcut tuturor românilor. Şi asta pentru simplul motiv „că limba românească n-are carte pre limba sa”.

Sintetizând normele limbii literare româneşti din epoca sa, Mitropolitul Varlaam a reuşit să dea o deosebită expresivitate scrierii sale, plecând de la limba predecesorilor săi şi scuturând-o de toate slavonismele. Bucurându-se de o largă circulaţie în toate provinciile româneşti, Cazania lui Varlaam a contribuit la formarea unei conştiinţe a unităţii naţionale şi a limbii româneşti.

Răspunsul la Catehismul calvinesc este o lucrare originală – spre deosebire de Cele Şapte Taine ale Bisericii, care este tradusă şi prelucrată după lucrarea lui Toma Teofan Eleavulkos, profesorul Sfântului Ioan Damaschinul, ceea ce nu o face mai puţin importantă – şi a fost scrisă datorită imperativelor vremii (ofensiva calvină foarte subtilă, prin intermediul unui Catehism tipărit în limba română în Transilvania). Aceasta îl relevă pe Mitropolitul Varlaam ca fiind un teolog remarcabil, care demonstrează o bună cunoaştere a Sfintelor Scripturi, folosindu-se doar de citate scripturistice pentru a demonta fiecare învăţătură eronată despre Sfânta Scriptură, relaţia dintre credinţă şi fapte bune, Biserică, Sfintele Taine, cinstirea sfinţilor şi a icoanelor.

Prin acest Răspuns la o scriere tipărită în afara graniţelor Moldovei, Mitropolitul Varlaam îşi demonstrează nu numai patriotismul, ci îşi asumă şi rolul de apărător al unităţii de neam şi de credinţă a românilor din toate cele trei provincii istorice.

Având un simţ misionar şi pastoral cu totul deosebit, Mitropolitul Varlaam, preocupat de soarta preoţimii, a obţinut de la domnitorii în timpul cărora a păstorit unele scutiri şi drepturi pentru preoţii aflaţi în grija sa; în special respectarea dreptului canonic de a fi judecaţi de episcopii lor şi de mitropolitul ţării.

Mitropolitul Varlaam a fost şi un excelent diplomat pe plan extern, întreţinând relaţii de prietenie cu numeroşi ierarhi ortodocşi şi în special cu mitropolitul român Petru Movilă al Kievului, care l-a şi vizitat în 1645. Alţi oaspeţi importanţi în capitala Moldovei au fost patriarhul Macarie al Antiohiei şi fiul său, arhidiaconul Paul de Alep.

Între ierarhii hirotoniţi de Varlaam s-a numărat şi egumenul grec Paisie de la Galata, ales în scaunul de Patriarh al Ierusalimului. În 1645, mitropolitul Varlaam semna o scrisoare de recomandare pentru mitropolitul transilvănean Ilie Iorest (înlăturat de calvini), care se îndrepta spre Moscova pentru a cere ajutor material ţarului.

Demn de menţionat este şi faptul că, pentru vrednicia sa, mitropolitul Varlaam s-a numărat între cei trei candidaţi propuşi în 1639 pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic de Constantinopol, rămas vacant; acest fapt este unic în istoria Bisericii româneşti.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc, în 1653, mitropolitul Varlaam a hotărât să se retragă şi el la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte şi cronicarul Miron Costin. Vrednicul mitropolit a mai trăit patru ani, strămutându-se la cele veşnice probabil spre sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii le-a dăruit Mănăstirii Secu.

Mitropolitul Varlaam a fost înmormântat în cripta pe care şi-o pregătise, lângă zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu, spre strana dreaptă.

Bogata activitate administrativă, cărturărească şi de apărare a Ortodoxiei, precum şi cultivarea limbii române susţinută prin toată activitatea au făcut ca mitropolitul Varlaam să se înscrie între marii ierarhi ai neamului românesc, dar şi în rândul sfinţilor care au răsărit din sânul Bisericii strămoşeşti. Astfel, în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 12 februarie 2007 s-a aprobat propunerea de canonizare a Sfântului Ierarh Varlaam al Moldovei.

Proclamarea solemnă a canonizării a avut loc în ziua de 30 august 2007, care este şi ziua aleasă pentru pomenirea sa; cu acel prilej osemintele sale au fost aşezate spre închinare într-o raclă din argint, pe care sunt sculptate scene din viaţa sfântului.

În acelaşi an, 2007, a fost tipărită pentru prima dată şi traducerea Leastviţei sau Scara Raiului, făcută de Sfântul Varlaam după un manuscris slavon, a cărei primă redare în pictura murală din Moldova se află la Biserica „Sf. Ilie” de lângă Suceava, realizată spre sfârşitul secolului al XVII-lea.

***

Sfântul Ioan de la Râşca s-a născut într-o familie de buni creştini, răzeşi din ţinutul Vrancei, Gheorghe şi Anastasia. Nu ştim ce nume avea din botez, dar mitropolitul Varlaam, pe când era egumen la Mănăstirea Secu, l-a închinoviat pe noul venit, prin anii 1619/1620, în obştea Mănăstirii Râşca. A fost tuns în monahism în jurul anului 1630, cu numele de Ioan – egumen la acea vreme fiind ieromonahul Agafton – probabil în amintirea episcopului Ioan, fost episcop la Huşi (1598-1605) şi Rădăuţi (1605-1608), care îşi avea metania şi primise schima cea mare în Mănăstirea Râşca.

La 6 km de Mănăstirea Râşca, pe malul pârâului Râşcuţa, se află „Poiana lui Ion”, poiana în care ierarhul – devenit schimnic – se retrăsese la chilia sa pentru nevoinţă, meditaţie şi rugăciune. Astăzi, în „Poiana lui Ion”, arhimandritul Mihail Bălan – stareţul Mănăstirea Râşca – construieşte un aşezământ monahal în formă de cetate, după planurile arhitecţilor Bogdan Negoiţă şi Marius Tanasă.

Tânărul călugăr a dobândit o pregătire cultural-duhovnicească la vestita şcoală isihastă înfiinţată la Mănăstirea Râşca pe la mijlocul secolului al XVI-lea de ieromonahul Macarie Cronicarul, cel de-al doilea ctitor al mănăstirii, în două rânduri Episcop de Roman (1531-1548 şi 1551-1558). După cum ştim, primul ctitor a fost Bogdan Vodă cel Bătrân, iar al treilea vornicul Coste Băcioc – rudă prin alianţă cu vornicul Nestor Ureche, ctitorul Mănăstirii Secu – care, în perioada 1611-1617, a adăugat pridvorul bisericii Mănăstirii Râşca.

Graţie seriozităţii cu care, în şcoala monahală, şi-a însuşit cunoştinţele teologice, artistice, misionare şi edilitare, mitropolitul Varlaam al Moldovei (1632-1653) îl va avea pe Ioan de la Râşca – consăteanul său din Baloteştii Vrancei, ruda şi ucenicul său apropiat – în sfera preocupărilor sale. Aşa se face că, după 14 ani de ascultare în Mănăstirea Râşca, în anul 1634, an în care logofătul Vasile Lupu a ajuns pe tronul Moldovei, ieromonahul Ioan a fost transferat de la Mănăstirea Râşca la Mănăstirea Secu; mitropolitul Varlaam i-a lăsat chilia sa, cărţile şi lucrurile personale pe care le păstra acolo.

Însă, după ce voievodul Vasile Lupu a reparat Cetatea Neamţului, în anul 1641, sfătuit fiind de mitropolitul Varlaam, domnitorul a înfiinţat, în interiorul cetăţii, o bisericuţă cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, care a fost pusă sub oblăduirea Mănăstirii Secu.

Primul egumen al mănăstirii din Cetatea Neamţului, pe durata lucrărilor, a fost ieromonahul Ghedeon care, după finalizarea proiectului, a format o mică obşte; acesta, în anul 1645 – după o trecere pasageră prin scaunul de egumen al Mănăstirii Secu – a fost numit Episcop de Huşi, iar de aici, după retragerea Mitropolitului Varlaam, în 1655, a ajuns Mitropolit al Moldovei.

După promovarea ieromonahului Ghedeon, în scaunul rămas vacant, mitropolitul Varlaam a aşezat la egumenia mănăstirii din cetate – mănăstire în care se adăpostea, în vremuri de restrişte, familia domnitorului şi alte familii boiereşti din Moldova, precum şi tezaurul ţării – pe omul său de încredere şi rudenia sa, adică pe Ioan de la Râşca/Secu; acesta, încă de pe atunci, era considerat a fi un călugăr smerit, rugător, postitor şi cu foarte multe abilităţi de comunicare.

În timpul egumeniei sale – care a durat mai bine de două decenii – în anul 1650, când ţara a căzut pradă cazacilor şi tătarilor, familia domnitoare – Doamna Ecaterina, cea de-a doua soţie a domnitorului Vasile Lupu şi oamenii ei – s-au adăpostit în Cetatea Neamţului, cetate care, deşi în interiorul acesteia funcţiona acea mănăstire, şi-a păstrat pe mai departe toate atribuţiile şi funcţiile sale, cu tainiţele în care se păstrau vistieriile statului, dar şi cu garnizoana, închisoarea şi cu slujbaşii specifici unei astfel de cetăţi.

După terminarea războiului şi după întoarcerea din bejenie a domnitorului Vasile Lupu şi a oamenilor săi ascunşi prin Codrii Căpoteştilor din ţinutul Vasluiului, acesta, în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu, dar şi pentru grija arătată de egumenul Ioan faţă de familia sa, la 20 aprilie 1652 a cumpărat de la Mănăstirea Râşca patru fălci de vie în zona Cotnari şi le-a dăruit mănăstirii sale din cetate. La rândul său, mitropolitul Varlaam al Moldovei – ruda egumenului – a construit în Lunca Vânătorilor o moară pentru trebuinţele mănăstirii, dar şi pentru cele ale cetăţii, după cum reiese din Testamentul din 1657.

Ieromonahul Ioan a fost egumen în mănăstirea din cetate din 1645 până în 1666, când mitropolitul Ghedeon al Moldovei (1655-1659 şi 1664-1671), cu metania în Mănăstirea Secu, l-a numit, pentru un an, din 1666 până-n 1667, egumen al Mănăstirii Secu, fiind astfel alături de mitropolitul Varlaam, care îşi petrecea cele din urmă zile ale vieţii sale.

De aici, în anul 1667, l-a luat şi l-a aşezat în scaunul vlădicesc al Episcopiei Huşilor, fiind hirotonit întru arhiereu de mitropolitul Ghedeon al Moldovei, însoţit de Dosoftei al Romanului (1660-1671) şi Serafim al Rădăuţilor (1667-1669 şi 1671-1685); toţi trei fuseseră anterior episcopi de Huşi. De reţinut este faptul că, pe vremea când era egumen la mănăstirea din cetate, a botezat pe fiica armaşului cetăţii, Ştefan Joldea, cu numele Teodora. Aceasta nu este alta decât cea care peste ani va deveni Sfânta Teodora de la Sihla sau din Carpaţi.

Episcopul Ioan a păstorit în scaunul vlădicesc al Episcopiei Huşilor din 1667 până în 1674, când teritoriul eparhiei sale a fost adesea pustiit, deopotrivă de turci, cât şi de tătari, sub doi mitropoliţi: Ghedeon, cel care l-a ales, hirotonit şi instalat episcop, şi Dosoftei (1671-1674, 1675-1686).

Însă, atunci când Mitropolitul Dosoftei, la începutul anului 1674, a luat drumul exilului în Polonia, locul său a fost ocupat de Teodosie al Romanului (1674-1675), cel care a murit ca martir, iar în scaunul de la Roman – episcopie înfiinţată de primii voievozi muşatini ai Moldovei – a trecut Ioan de la Huşi, care a păstorit un deceniu şi mai bine; adică din 1674 până la fericita sa mutare la Domnul în 1685.

Nu avem informaţii legate de activitatea sa liturgică, pastoral-misionară, culturală şi edilitară, însă ceea ce ştim estă că Ioan, ca Episcop de Roman, împreună cu vornicul Moţoc din Odobeşti, ruda sa, a iniţiat construirea Mănăstirii Mera, situată nu departe de Mănăstirea Vărzăreşti; această mănăstire avea să fie pustiită de armata lui Matei Vodă Basarab. Prima stareţă a Mănăstirii Mera se pare că a fost Teodora, care îşi avea metania la Mănăstirea Vărzăreşti.

Din păcate, cei doi ctitori nu şi-au putut vedea realizat proiectul, deoarece – în anul 1685 – amândoi s-au strămutat la cele veşnice; lucrările mănăstirii au fost continuate de Ursa, soţia vornicului Moţoc din Odobeşti, care, la 25 aprilie 1686, dăruia o ocină Mănăstirii Mera.

Episcopul Ioan de la Râşca a fost înmormântat lângă biserica mare a Mănăstirii Secu de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei, cel care, pentru viaţa sa virtuoasă, în anul 1686 l-a înscris în Viaţa şi petrecerea sfinţilor. Canonizarea oficială a Sfântului Ioan s-a făcut de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa de lucru din 5-7 martie 2008, cu zi de prăznuire 30 august.

În concluzie, ca asemănare, cei doi ierarhi au fost de-ai Vrâncioaiei, călugări de vocaţie ce gândeau la fel, Ioan fiindu-i ucenic lui Varlaam, şi egumeni în perioade diferite ai aceleiaşi mănăstiri. Îi uneşte şi faptul că au păstorit Biserica în perioade în care ţara era călcată când de turci, când de cazaci, când de tătari, când de polonezi, când de .... .

Însă ceea ce i-a diferenţiat a fost activitatea diplomatică, precum şi cea cărturărească, mitropolitul Varlaam fiind un diplomat şi un cărturar prin excelenţă.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!

Adăugați un comentariu