Sfântul Proroc Daniel - Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Prin integritatea sa morală, prin devotamentul necondiţionat faţă de Dumnezeu, dar mai ales prin calitatea sa de om al rugăciunii, Daniel a devenit unul dintre casnicii lui Dumnezeu, fapt mărturisit de Arhanghelul Gavriil, care i se adresează cu formulele alese: „om iubit de Dumnezeu” (Daniel 9, 23) şi „om plăcut al lui Dumnezeu” (Daniel 10, 11).

Sfântul Proroc Daniel, prăznuit liturgic în fiecare an la 17 decembrie, este unul dintre cei patru profeţi mari ai Vechiului Testament: Isaia, Iezechiel, Ieremia şi Daniel. Multe dintre profeţiile sale se regăsesc şi în Noul Testament, întrucât corespund previziunilor Sfântului Evanghelist Ioan. Numele său provine de la aramaicul daniyye’l, care înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu”.

Daniel s-a născut în Ierusalim, în jurul anului 622 î.Hr, provenind dintr-o familie nobilă. În 605 î.Hr., pe când avea în jur de 16 ani, în timpul domniei lui Ioachim, a fost luat captiv, cu alte mii de evrei, de către Nebucadneţar şi dus în Babilon. Împreună cu trei dintre prietenii săi, – Anania („Dumnezeu este îndurător”), Misael („Cine este ca Dumnezeu?”) şi Azaria („Dumnezeu este apărător”) –, Daniel s-a numărat printre tinerii „fără nici un cusur trupesc, frumoşi la chip şi iscusiţi în toată înţelepciunea, cunoscători a toată ştiinţa, cu adâncă putere de pătrundere şi plini de râvnă” (Daniel 1, 4), aleşi pentru a învăţa limba şi scrisul caldeilor (dintre care unii erau membri ai clasei magilor, între care se numărau astrologi, vrăjitori, descântători, magicieni). Ei urmau să devină sfătuitori la curtea babiloniană. Conform tradiţiei, i s-a dat un nume caldeean, Belşatar, de la babilonianul Balâtsu-usur, „Bel este protectorul lui”.

Daniel a devenit cunoscut pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru capacitatea de a tâlcui visele, pe care o considera un dar al lui Dumnezeu. Tâlcuind vedeniile mai multor oameni, a fost chemat să interpreteze şi visul regelui (fără a i se spune cine este), lucru pe care l-a îndeplinit cu succes. Astfel, i-a salvat de la moarte pe ceilalţi înţelepţi ai Babilonului, condamnaţi pentru neputinţa lor.

Daniel nu şi-a arogat însă puterea de a tâlcui visele, ci a recunoscut că aceasta este un dar al lui Dumnezeu: „Dar este un Dumnezeu în ceruri, Care descoperă tainele... Şi mie, nu prin înţelepciunea care ar fi în mine mai mult decât la toţi cei vii, mi s-a descoperit taina aceasta, ci ca să se facă ştiut regelui înţelesul ei, ca să cunoşti gândurile inimii tale” (Daniel 2, 28, 30). Drept răsplată, a fost numit guvernator al Babilonului şi căpetenie a înţelepţilor.

Ridicat în această treaptă, Daniel nu şi-a uitat prietenii, ci – cu mărinimie – l-a rugat pe rege să le încredinţeze şi lor funcţii dregătoreşti. Recunoştinţa lui Nebucadneţar faţă de Dumnezeu nu a fost însă de lungă durată. După un timp, el a revenit la idolatrie şi a decretat cinstirea de către toţi supuşii imperiului său a unui idol ridicat în apropierea capitalei Babilon. Pentru refuzul de a se închina idolilor, Anania, Azaria şi Misail au fost condamnaţi, dar Dumnezeu şi-a demonstrat încă o dată puterea prin intermediul lor. Astfel, cei trei tineri au scăpat nevătămaţi după aruncarea în cuptorul cu foc (Daniel 3, 27).

Un alt episod minunat consemnat în cartea Daniel este cel legat de mărirea şi decăderea lui Nebucadneţar, prevestită lui într-un vis tâlcuit de Daniel, precum şi pocăinţa lui, care l-a restaurat întâi în rândul oamenilor, apoi în demnitatea sa împărătească (Daniel, cap. 4).

Tot Daniel este cel care a interpretat misterioasa scriere care a apărut pe perete: Mene, mene, techel ufarsin – „a numărat, a cântărit, a împărţit”, prevestind pedepsirea lui Bel-şaţar, fiul lui Nebucadneţar, pentru faptul de a fi nesocotit sfinţenia lui Dumnezeu (Daniel, cap. 5). În urma acestei tâlcuiri, a fost numit al treilea ca importanţă în imperiu, adică un fel de prim-ministru al zilelor noastre.

Această poziţie şi-a păstrat-o şi în timpul lui Darius Medul, – identificat de unii cu Darius Istaspe –, deşi avea o vârstă înaintată. Din cauza invidiei, Daniel a fost pârât că postea şi se ruga lui Dumnezeu, nerespectând porunca de a se închina regelui. Pentru statornicia sa în credinţă, Dumnezeu a făcut din nou o minune, iar Daniel i-a îmblânzit pe leii cărora le fusese aruncat drept pradă, ceea ce i-a adus o preţuire şi mai mare din partea regelui Darius (Daniel, cap. 6).

Daniel a trăit bucuria întoarcerii unei părţi a evreilor deportaţi în Ierusalim, în al treilea an al domniei lui Cirus, deşi nu s-a numărat printre aceştia. Nu se ştie când a trecut la cele veşnice, dar avea probabil în jur de o sută de ani.

Prima parte a cărţii lui Daniel scoate în evidenţă ideea că acesta şi cei trei tineri prieteni ai săi au fost scăpaţi în mod minunat de Dumnezeu în diferitele împrejurări potrivnice. Prin statornicia lor în credinţă, atât de rară în rândul evreilor din perioada imediat anterioară exilului, ei au devenit exponenţii credinţei adevărate în Dumnezeu. În condiţiile destul de amare ale exilului, ei au rămas fideli poruncilor divine, continuând să postească şi să se roage.

Visele tâlcuite de profetul Daniel regilor babilonieni se referă la evenimente vetero-testamentare, împlinite întocmai: soarta marilor imperii orientale, alungarea lui Nebucadneţar şi pedepsirea impietăţii lui Belşaţar; vedenia celor patru fiare, preînchipuind patru mari puteri; toate sunt o remarcabilă sinteză a contextului istoric.

Mai mult, Daniel este un proroc mesianic, vestitor al venirii Mântuitorului. Partea a doua a cărţii sale se referă strict la destinul evreilor în raport cu celelalte popoare păgâne. Lui îi aparţine şi celebra profeţie a celor şaptezeci de săptămâni de ani ce vor trece până la Jertfa care va fi adusă de Mesia pentru răscumpărarea omenirii.

Lui Daniel îi mai sunt tâlcuite şi alte vedenii de către Arhanghelul Gavriil, cu privire la instaurarea împărăţiei mesianice şi la evenimentele ce vor preceda cea de-a doua venire a lui Hristos. Astfel, cartea Daniel – numită şi „Apocalipsa Vechiului Testament” – este importantă prin conţinutul său mesianic, dar şi pentru afirmarea doctrinei despre îngeri, despre înviere şi despre pedepsirea celor păcătoşi, confirmând, totodată, atât învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre omul nelegiuirii (II Tesaloniceni 2, 3), cât şi pe cea apocaliptică a Sfântului Evanghelist Ioan.

Deşi veridicitatea cărţii lui Daniel a fost contestată, trebuie să spunem totuşi că această carte profetică – oarecum diferită de celelalte cărţi profetice – conţine în sine numeroase detalii, confirmate ulterior de descoperirile arheologice, care pledează în favoarea autenticităţii ei.

Prin integritatea sa morală, prin devotamentul necondiţionat faţă de Dumnezeu, dar mai ales prin calitatea sa de om al rugăciunii, Daniel a devenit unul dintre casnicii lui Dumnezeu, fapt mărturisit de Arhanghelul Gavriil, care i se adresează cu formulele alese: „om iubit de Dumnezeu” (Daniel 9, 23) şi „om plăcut al lui Dumnezeu” (Daniel 10, 11).

Conform tradiţiei, se crede că prorocul Daniel a murit şi a fost înmormântat în Babilon, dar în 638, în timpul unei secete puternice, rămăşiţele sale au fost duse la Susa (astăzi Shuster, Iran). Presupusul său mormânt – Shush-Daniel – a devenit un punct de atracţie al comunităţii iudaice, apoi musulmane, datorită unor minuni petrecute acolo, deşi prorocul Daniel nu este menţionat explicit în Coran.

Acel mormânt a fost văzut de Rabbi Beniamin de Tudela, în 1165, fiind integrat în faţada uneia dintre sinagogile oraşului. Există însă şi alte oraşe care pretind că deţin mormântul prorocului, între care Babilon, Alexandria din Egipt, Tars din Turcia şi, mai ales, Samarkand din Uzbekistan. În favoarea acestui din urmă oraş se invocă ipoteza mutării rămăşiţelor pământeşti ale prorocului Daniel la Susa de către hanul mongol Timur Lenk.

În timp ce în Biserica Romano-Catolică, Sfântul Proroc Daniel este pomenit la 21 iulie, Biserica Ortodoxă îl cinsteşte – alături de cei trei tineri Anania, Azaria şi Misail – la 17 decembrie.

Adăugați un comentariu