Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț - Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfinţenia vieţii, iubirea dreptei credinţe, spiritul organizatoric remarcabil, darul de a atrage şi preocuparea de a modela suflete, completate de un mare talent literar şi o iubire fără margini faţă de scrisul patristic au fost virtuţile care l-au impus în conştiinţa credincioşilor drept sfânt.

Iubiţi cititori şi cititoare,

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ s-a născut în Ucraina, la Poltava, în ziua de 21 decembrie 1722. Din botez se numea Petru. Părinţii săi se numeau Ioan şi Irina Velicicovski. Tatăl său era preot, – a fost un timp şi protopop –, iar mama sa, Irina, s-a călugărit ulterior la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”, cu numele Iuliana.

La vârsta de patru ani, a rămas orfan de tată. A mai avut încă unsprezece fraţi, care au murit înainte de a împlini douăzeci de ani.

Şcoala a început-o în familie, fiind învăţat să scrie şi să citească de mama sa şi de un frate mai mare, preotul Ioan.

În anii 1735-1739, a urmat cursurile Academiei duhovniceşti din Kiev. După absolvire, s-a călugărit. Din păcate, primele mănăstiri în care a intrat – Liubeţk şi Medvedovski – nu au fost pe sufletul său.

Întorcându-se la Lavra Pecerska din Kiev, Petru – devenit rasoforul Platon – a decis, împreună cu un prieten al său, Alexie, să plece în Ţările Române, întrucât auzise despre viaţa îmbunătăţită a călugărilor români. Aşa se face că în anul 1743 s-a stabilit la Schitul Trăisteni din jud. Buzău, după un popas făcut la Schitul Dălhăuţi din jud. Vrancea. Acolo l-a cunoscut pe stareţul Vasile de la Poiana Mărului din jud. Vrancea.

La Trăisteni a apreciat preocupările cărturăreşti ale călugărilor, care îmbinau munca şi slujbele cu traducerea multor texte din operele Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limbile română şi slavonă. Însă acolo nu a rămas decât doi ani, după care s-a mutat la Schitul Cârnul din jud. Buzău, aflat sub povăţuirea spirituală a aceluiaşi stareţ Vasile de la Poiana Mărului.

În anul 1746, ascultând de un îndemn mai vechi, pe care îl păstra în sufletul său, din dorinţa de desăvârşire spirituală, a plecat cu mai mulţi călugări în Muntele Athos, stabilindu-se la Schitul Kyparis. Însă, negăsind un duhovnic pe măsură, s-a retras în pustie.

În 1750 a venit în Muntele Athos şi stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a sfătuit să înfiinţeze o mică obşte. Astfel, a pus bazele unei mici obşti româneşti, iar el a fost călugărit de stareţul Vasile de la Poiana Mărului cu numele Paisie.

În 1758, sporind numărul fraţilor de sub ascultarea lui, – erau 17 la număr –, s-a mutat la Schitul „Sfântul Ilie”. Acolo, monahul Paisie a fost hirotonit ieromonah. Viaţa lui sfântă a adunat în jurul său nenumăraţi călugări şi fraţi. Însă, neavând o mănăstire proprie, Paisie, împreună cu 64 de călugări, a hotărât, după 17 ani de vieţuire în Sfântul Munte, să se întoarcă în Moldova. În drum spre Moldova, – asta se întâmpla în 1763 –, s-a oprit la Schitul Vărzăreşti din părţile Buzăului.

Nu a stat mult timp acolo, deoarece mitropolitul Grigorie al II-lea, probabil la cererea domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat, a refuzat rămânerea sa în una din mănăstirile aflate în eparhia sa. Dată fiind această situaţie, Paisie s-a îndreptat spre Moldova, unde mitropolitul Gavriil Calimachi, cu acordul domnitorului Grigorie III Calimachi, l-a numit stareţ la Mănăstirea Dragomirna.

Stareţul Paisie a rămas la Mănăstirea Dragomirna din 1763 până în 1775, când, din cauza ocupaţiei austriece, s-a retras, împreună cu alţi două sute de călugări, la Mănăstirea Secu, unde va rămâne până în 1779. Întrucât numărul călugărilor a crescut foarte mult, din lipsă de spaţiu, s-a mutat la Mănăstirea Neamţ.

Obştea sa era alcătuită din moldoveni, munteni şi ardeleni, din ucrainieni, ruşi, sârbi, bulgari şi greci. De altfel, în peregrinările sale, stareţul învăţase mai multe limbi, cunoscând foarte bine slavona, româna şi greaca.

În timpul stăreţiei sale, Mănăstirea Neamţ a devenit centrul monahismului ortodox din nordul Dunării şi estul Carpaţilor, şcoală de viaţă isihastă; adevărată Academie duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox, ale cărei influenţe s-au resimţit până în nordul Rusiei. Aceste realizări au fost cele care l-au recomandat arhiepiscopului Ambrozie al Poltavei – locţiitor al scaunului mitropolitan de la Iaşi, în 1790 – pentru a-i acorda rangul de arhimandrit.

Coordonatele de bază ale aşezământului monahal paisian erau: viaţa de obşte, dusă în sărăcie de bunăvoie şi în ascultare desăvârşită; citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi; o viaţă de rugăciune cât mai intensă, prin practicarea rugăciunii lui Iisus, dar şi prin participarea la slujbe. De altfel, trăsătura fundamentală a paisianismului o reprezintă strânsa legătură dintre viaţa de obşte şi rugăciunea minţii.

Din acest punct de vedere, Cuviosul Paisie poate fi considerat un al doilea Grigorie Palama. De altfel, despre rugăciunea minţii, el a scris două lucrări: Alcătuire despre rugăciunea minţii şi Adeverire pentru rugăciunea minţii. Ulterior, aceste scrieri au fost preluate în Sbornicul, o culegere dedicată rugăciunii minţii, alcătuită la Mănăstirea Valaam (Finlanda), în 1936.

Printre altele, Cuviosul Paisie a întemeiat în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugăriţe, pe care le îndruma duhovniceşte, rânduindu-l ca duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul († 1828), unul dintre ucenicii săi de la Neamţ.

Un alt ucenic al său, Cuviosul Irinarh Rosetti († 1859) – mare lucrător al rugăciunii inimii – a întemeiat Mănăstirea Horaiţa, dar şi alte aşezăminte monahale în Moldova şi în Muntele Athos, precum şi aşezământul românesc de pe Muntele Tabor.

Alţi ucenici ai Cuviosului Paisie, sau formaţi la şcoala lui, au fost Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Veniamin Costachi şi Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv (Naniescu), mitropoliţi ai Moldovei, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti, Sfântul Cuvios Gheorghe, stareţul mănăstirilor Cernica şi Căldăruşani, Macarie Tipograful, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Cuvios Onufrie de la Sihăstria Voronei, pe care l-a cunoscut la Mănăstirea Dragomirna.

Activitatea stareţului Paisie poate fi rezumată astfel: a introdus în mănăstiri rânduiala athonită, pe care a intensificat-o; a înmulţit experienţa şi viaţa duhovnicească a marilor trăitori români şi a adunat numeroase manuscrise greceşti, traducându-le în română şi slavonă.

Totodată, împreună cu ucenicii săi, a dăruit lumii ortodoxe traducerea Filocaliei, o chintesenţă a spiritualităţii Sfinţilor Părinţi, în slavonă şi română, după originalul grecesc publicat ulterior de Sfântul Nicodim Aghioritul la Veneţia, în 1782.

Traducerea în slavonă a fost tipărită la Tipografia sinodală din Petersburg, în 1793, sub numele Dobrotoliubie, iar traducerea în limba română a fost folosită şi de părintele profesor Dumitru Stăniloae în noua traducere a Filocaliei în 10 volume, prima Filocalie comentată.

Mai mult, prin muzică, transliterând din muzica psaltică în cea liniară şi traducând cântările greceşti, a contribuit la desăvârşirea procesului de introducere a limbii române în cult.

Stareţul Paisie a adormit în Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a Mănăstirii Neamţ în pronaos, în partea dreaptă. La scurt timp, ucenicii săi i-au scris Sinaxarul şi i-au pictat icoana.

Sfinţenia vieţii, iubirea dreptei credinţe, spiritul organizatoric remarcabil, darul de a atrage şi preocuparea de a modela suflete, completate de un mare talent literar şi o iubire fără margini faţă de scrisul patristic au fost virtuţile care l-au impus în conştiinţa credincioşilor drept sfânt.

Oficial, Sfântul Cuvios Paisie a fost canonizat de Patriarhia Moscovei în 1988. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a generalizat cultul Sfântului Cuvios Paisie pe întreg teritoriul românesc în 1992. Însă proclamarea oficială a avut loc la Mănăstirea Neamţ la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice.

Deşi au trecut mai bine de două secole de la mutarea sa la Domnul, prezenţa Sfântului Paisie Velicicovski în schituri şi mănăstiri este la fel de vie. Mulţi dintre ierarhii Bisericii noastre, între care fericitul întru adormire patriarhul Teoctist, în anii de prigoană comunistă, au inclus în lucrarea pastorală multe dintre principiile misionare ale Sfântului Paisie, care a făcut să renască în mănăstiri curentul de revigorare neoisihastă.

Aşadar, privind la faptele de sfinţenie ale Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ, putem spune şi noi, aşa cum stă scris în Viaţa sa: „Ca un apostol, au deschis prăvălie de fapte bune, care de când iaste Moldaviia să creade că poate nu s-au deschis (...), căci lucruri aşa ca acestea, care în vremea lui şi după dânsul până acum s-au lucrat, mai nainte în vremile ceale trecute nicăiri nu se veade, că s-au lucrat aicea în pământul acesta; nici în scris undeva se găseşte”.

La mulţi, buni şi sănătoşi ani celor care poartă acest nume de referinţă spirituală!

Pictor: Răzvan Gâscă

Adăugați un comentariu