„Lepra trupească versus lepra sufletească” - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXIX-a după Rusalii (a celor 10 leproși)

Nu poţi să fii un partener de încredere al lui Dumnezeu, fără ca să crezi în El. Din păcate, omul nu mai ştie să Îi spună „mulţumesc” lui Dumnezeu. În cazul celor nouă leproşi ce nu s-au întors, nerecunoştinţa le-a pustiit sufletul, chiar dacă trupeşte au fost vindecaţi. Din păcate, şi astăzi sunt nenumăraţi leproşi sufleteşte, care se folosesc de darurile lui Dumnezeu, de oamenii lui Dumnezeu, de casa lui Dumnezeu, dar care nu vor să mai audă de Dumnezeu.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Sfântul Evanghelist Luca este singurul care relatează minunea curăţirii celor zece leproşi (Luca 17, 11-19).

Sinopticii prezintă însă unitar minunea vindecării unui singur lepros, care a avut loc imediat după Predica de pe munte, în drum spre Capernaum (Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-42; Luca 5, 12-14).

Potrivit Legii lui Moise, leproşii nu erau acceptaţi în comunitate (Leviticul 13, 46). Când a avut loc minunea relatată, Mântuitorul se afla în drum spre Ierusalim. Era ultimul drum înaintea Sfintelor Sale Pătimiri. Satul în care Iisus S-a întâlnit cu leproşii aduşi în discuţia referatului se afla între Samaria şi Galileea. Nu se menţionează numele lui. Iisus ar fi dorit să rămână peste noapte în acel sat, însă, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim, „ei nu L-au primit” (Luca 9, 53). Singurii care L-au întâmpinat la intrarea în sat au fost cei zece bărbaţi leproşi.

Lepra, atunci, ca şi acum, era o boală contagioasă, care îi cruţa pe copii, dar nu şi pe adolescenţi. Pe atunci nu existau leprozerii şi nici nu se cunoştea cauza bolii. Cei bolnavi locuiau prin mormintele părăsite de la marginea oraşului. Pe vremea Mântuitorului, această boală era mult mai răspândită decât astăzi. Era boala timpului. Abia în 1873 s-a descoperit bacilul care o cauzează. Bacilului i s-a dat numele Hansen, după numele celui care l-a descoperit. Boala este incurabilă. Mărturie stau leproşii izolaţi în colonia de la Tichileşti – Dobrogea. Lepra produce, după aprecierile epidemiologilor, circa 10 milioane de îmbolnăviri pe an, mai ales în ţările subdezvoltate. Şi cei din vechime, şi cei de astăzi erau/sunt izolaţi, ca să nu-i molipsească şi pe alţii. Microbul se transmite prin secreţiile purulente ale rănilor bolnavului.

Sigur, mai există şi o lepră spirituală. În acest caz, lepra vine pe fondul păcatului, al cârtelii, al clevetirii, al mândriei, al împotrivirii, al tuturor răutăţilor. Sfânta Scriptură are nenumărate exemple în acest sens. Miriam, sora lui Moise, a fost lovită de lepră pentru că a cârtit împotriva lui Dumnezeu (Numerii 12, 1-10); Neeman, pentru mândrie şi idolatrie (IV Regi 5, 17-18), Ghehazi, sluga lui Elisei, pentru minciună şi lăcomie (IV Regi 5, 20, 27); iar regele Ozia, pentru că s-a îmbrăcat cu veşmintele preoţeşti, a fost lovit toată viaţa de lepră (II Paralipomena 26, 16-19).

Aşadar, Hristos, deşi cunoştea pericolul la care se expunea, nu i-a ocolit pe cei zece leproşi. Ba, dimpotrivă, Şi-a ales traseul parcă intenţionat prin mijlocul Samariei şi al Galileii (Luca 17, 11), un ţinut destul de controversat la acea vreme.

Mântuitorul ştia că orice efort ar fi fost făcut din partea leproşilor, condiţia lor nu le-ar fi permis să-L întâlnească şi, de aceea, El s-a grăbit să răspundă aşteptărilor lor. Credinţa lor în Iisus Hristos a fost modul cel mai eficient de a se opune suferinţei şi de a o combate. Şi pe când Iisus, însoţit de Apostoli, trecea pe cale, leproşii „au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” (Luca 17, 13). Au uitat să strige: „Necurat! Necurat!”, aşa cum prevedea Legea (Leviticul 13, 45). Strigătul lor de ajutor a fost esenţial. Era strigătul unor oameni bolnavi nu doar trupeşte, ci şi sufleteşte. Era strigătul unor însinguraţi şi marginalizaţi. Aşa stând lucrurile, centrul de greutate urma să cadă nu doar pe vindecarea trupului, ci şi pe cea a sufletului (Ioan 9, 1-2).

Iisus le-a dat un răspuns neaşteptat: „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.” (Luca 17, 14). Potrivit Legii (Leviticul, cap. 13 şi 14), preoţii îi aveau în evidenţele cancelariei pe cei bolnavi încă de la apariţia primelor semne ale bolii. Şi tot ei erau cei care dădeau verdictul vindecării. Însă pretextul trimiterii a fost altul. Se pare că în această trimitere se afla soluţia vindecării. Hristos le verifica credinţa. Mântuitorul a spus într-o altă circumstanţă: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” (Marcu 9, 23).

Şi leproşii s-au dus să se arate preoţilor; însă, pe când încă mergeau pe cale, s-au curăţit. Pe drumul ascultării, şi-au dobândit vindecarea. Boala incurabilă şi-a găsit remediul, chiar mai eficient decât sulfamida şi rifampicina descoperite mai târziu.

Constatând minunea, nouă din cei vindecaţi s-au grăbit să primească, din partea preoţilor, recunoaşterea oficială a vindecării, pentru ca astfel să fie reintegraţi în familie şi societate. Însă unul din ei, conştient că vindecarea o datora lui Dumnezeu, „s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu” (Luca 17, 15). Interesant este faptul că numai unul, samarinean de neam, vede şi înţelege nu doar că s-a vindecat, ci şi că L-a întâlnit pe Dumnezeu. De aceea s-a întors, ca să-I mulţumească lui Dumnezeu. Întoarcerea lui, „slăvind pe Dumnezeu”, este o dovadă a convertirii sale.

În general, binefacerea şi recunoştinţa sunt două virtuţi care nu se întâlnesc şi nici nu se cunosc. De remarcat este faptul că cel care s-a întors din drum era „samarinean” (Luca 17, 16). Anterior, doar suferinţa îi înfrăţise pe cei zece. Deosebirile etnice şi religioase nu mai contau. Ştiut este faptul că între samarineni şi evrei se crease o ruptură din momentul în care primii îşi construiseră propriul templu pe Muntele Garizim (sfârşitul sec. al IV-lea î.Hr.). Schisma a culminat cu pângărirea templului din Ierusalim de către samarineni, când, în timpul sărbătorii Paştilor, între anii 6-9 d.Hr, aceştia au împrăştiat oase prin curtea templului. Însă, după vindecare, atitudinea celor zece leproşi faţă de Binefăcătorul lor îi va despărţi din nou. Nu vor mai putea sta împreună.

Samarinenii erau dispreţuiţi de iudei pentru că întinaseră credinţa iudaică, amestecând-o cu elemente idolatre. Cu toate acestea, pentru samarineanul vindecat, recunoştinţa faţă de iubirea lui Hristos era dincolo de formalismele Legii sau chiar de evidenţele preoţilor. De aceea, când a ajuns în faţa lui Iisus, spune evanghelistul, „a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I” (Luca 17, 16). Aşa a ştiut el să-şi manifeste recunoştinţa faţă de Hristos. Prosternarea era expresia manifestă a mulţumirii sale lăuntrice. Şi pe fondul acestei recunoştinţe manifeste, Hristos i-a zis: „Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit” (Luca 17, 19). Hristos i-a descoperit, şi prin el, nouă, remediul vindecării – credinţa.

Ceea ce L-a surprins, aparent, pe Hristos a fost recunoştinţa samarineanului, în contrast cu atitudinea celor nouă. Întristat, Hristos a întrebat: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?” (Luca 17, 17). De altfel, Dumnezeu, prin gura profetului Isaia, a anticipat comportamentul în discuţie, când a zis: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe.” (1, 3). Deşi ştia că aşa se va întâmpla, Mântuitorul nu a lipsit pe niciunul de vindecare. Fiind Dumnezeu, „El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Dumnezeu nu lucrează discriminatoriu!

De fapt, nu era prima dată când evreii considerau că li se cuvinea binele făcut. Nu înţelegeau, sau nici măcar nu îşi puneau problema, de ce trebuie să mulţumească Binefăcătorului pentru binele primit. Se ştie că vindecarea de lepră era întocmai cu învierea din morţi. Ori, o astfel de boală incurabilă nu o putea vindeca decât Dumnezeu. Cu toate acestea, cei nouă nu L-au recunoscut pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, deşi în Cartea a patra a Regilor (5, 7) se spune că vindecarea leprei aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu. De aceea, cei nouă nu au nicio scuză pentru lipsa lor de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Recunoştinţa în cazul lor era mai mult decât obligatorie. Nu poţi să fii un partener de încredere al lui Dumnezeu, fără ca să crezi în El. Din păcate, numai unul a ştiut să Îi spună „mulţumesc”.

Celor nouă, nerecunoştinţa le-a pustiit sufletul, chiar dacă trupeşte au fost vindecaţi. Sigur, şi astăzi, din păcate, sunt nenumăraţi leproşi sufleteşte, care se folosesc de darurile lui Dumnezeu, de oamenii lui Dumnezeu, de casa lui Dumnezeu, dar care nu vor să mai audă de Dumnezeu.

Doamne, nu ne număra printre unii ca aceştia!

Adăugați un comentariu