„Doamne, vreau să văd şi să Te văd!” - Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXXI-a după Rusalii

Întrebarea Mântuitorului Hristos către orbul Bartimeu: „Ce voieşti să-ţi fac?” anticipează minunea ce avea să se săvârşească. Oare să nu fi ştiut Iisus de ce avea nevoie? Fiind Dumnezeu, ştia că orbul avea nevoie de intervenţia Sa dumnezeiască. Răspunsul: „Doamne, să văd!” nu este doar o cerere de bun simţ, cât se poate de justificată, ci ascunde un adevăr mai adânc. Orbul dorea să vadă şi să-L vadă. Avea nevoie nu doar de vederea fizică, ci şi de cea spirituală, căci auzise prea multe despre „Fiul lui David” ca să nu-şi dorească aceasta. 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Referatul biblic de la Sfântul Evanghelist Luca (18, 35-43) ne prezintă minunea vindecării unui orb din Ierihon, „oraşul miresmelor”, cum era numit la acea vreme. Probabil că era orb din naştere. Mântuitorul nu era pentru prima dată în acel oraş. Venea dinspre Galileea. Era înaintea Sfintelor Sale Patimi. În drum spre Ierihon, Mântuitorul le-a vorbit Apostolilor, pentru a treia oară, despre cele prin care urma să treacă (Matei 16, 21; 17, 22-23; 20, 17-19). La intrarea în oraş, discuţia lor a fost perturbată de strigătul unui orb.

Sfântul Evanghelist Marcu (10, 46) spune că se numea era Bartimeu şi era fiul lui Timeu (Bar-Timeu). Sfântul Evanghelist Matei spune, în aceeaşi ordine de idei, că erau doi orbi (20, 29-34).

Iisus nu era singur, ci era însoţit de Apostoli şi de popor mult. Deci, au fost mulţi martori la această minune. Nu ştim motivul pentru care Iisus se afla în Ierihon, dar ştim că era în acest oraş pentru ultima dată.

Şi, pe când trecea Iisus, orbul Bartimeu „şedea lângă drum, cerşind” (Luca 18, 35). Era un om sărac. Scriptura spune că strigarea săracului ajunge mai repede la Dumnezeu (cf. Deuteronomul 15, 9).

Zgomotul mulţimii i-a atras atenţia. Şi atunci, pentru a se edifica asupra celor ce se întâmplă, a întrebat „ce este aceasta” (v. 36). Şi cineva din mulţime i-a spus că trece Iisus Nazarineanul (v. 37). Atunci el, luminat de sus, a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” (v. 38).

„Fiul lui David” (Bar-David) însemna pentru iudeii din perioada primară Mesia (Hristos), Unsul lui Dumnezeu.

Modul de adresare al orbului ne face să credem că el mai auzise despre Hristos şi despre minunile Lui. Aşa se şi explică insistenţa strigătului său. Era timpul potrivit minunii. Nu putea să piardă această oportunitate. Venise ziua mântuirii sale, ar spune Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 6, 2).

Mărturisirea orbului a atras atenţia. Chiar i-a deranjat pe unii din mulţime. Însă pentru el prilejul era nepreţuit. Nu-l mai interesa atitudinea celor din jur. Ne spune referatul că mulţimile „îl certau ca să tacă”. Puneau infirmitatea orbului pe seama păcatelor lui. Şi de aceea nu-i dădeau nimic, ci ziceau că orbul îşi merită soarta. Iată ce spune Tobit despre milostenie: „Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult. Iar păcătoşii sunt duşmanii vieţii lor.” (Tobit 12, 6-10). Sau: „Dă celui flămând pâinea ta şi celui gol din hainele tale. Din toate câte ai din belşug, fă milostenie, şi să nu-i pară rău ochiului tău când vei face milostenie! Fii darnic cu pâinea ta şi cu vinul tău la mormântul celor drepţi.” (Tobit 4, 16-17). Da, este şi un argument pentru pomenirea morţilor!

În ciuda tuturor admonestărilor, orbul striga cu şi mai multă îndrăzneală şi speranţă: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!”. Era strigătul unui om în suferinţă, care avea neapărată nevoie de mila lui Dumnezeu. Avea nevoie de intervenţia lui Dumnezeu. De El depindea lumina ochilor săi.

Iisus l-a auzit şi, oprindu-Se din drumul Său, le-a spus să-l aducă la El. Glasul celui ce striga cu credinţă L-a oprit pe Dumnezeu din drum. Atunci, probabil, unul din cei care îl apostrofau i-a spus: „Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă” (Marcu 10, 49). Când orbul a auzit că Iisus îl cheamă, spune Sfântul Evanghelist Marcu, „lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus.” (Marcu 10, 50).

Şi apropiindu-se, Hristos i-a pus o întrebare care anticipă minunea: „Ce voieşti să-ţi fac?” Oare să nu fi ştiut Iisus de ce avea nevoie orbul? Fiind Dumnezeu, ştia că orbul avea nevoie de intervenţia Sa dumnezeiască. Atunci orbul i-a zis: „Doamne, să văd!” (Luca 18, 41).

Era o cerere de bun simţ, cum nu se poate mai justificată. Era în discuţie sănătatea lui. Orbul dorea să vadă şi să-L vadă. Avea nevoie nu doar de vederea fizică, ci şi de cea spirituală. Auzise prea multe despre „Fiul lui David” ca să nu-şi dorească aceasta. Ştia că, după trup, Iisus era din neamul lui David. Mai mult, ştia de la conaţionalii săi că Iisus nu rămânea indiferent în faţa suferinţei. Atunci, Iisus i-a zis: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit.” (v. 42). Ce spune Scriptura? „Tot cel ce crede în El nu se va ruşina” (Romani 10, 11; cf.  şi Isaia 28, 16).

Credinţa puternică şi rugăciunea stăruitoare au fost factorii hotărâtori în dobândirea vederii orbului. Şi când i s-au deschis ochii, primul pe care L-a văzut a fost Iisus, Care a luat act de credinţa lui în El. Mila lui Dumnezeu a trebuit să fie însoţită de credinţa orbului. Puterea lui Dumnezeu s-a manifestat în funcţie de credinţa celui în suferinţă. Credinţă care i-a fost răsplătită nu doar cu dobândirea vederii, ci chiar cu mântuirea: „Credinţa ta te-a mântuit.” (v. 42). Auziţi! Mântuitorul nu s-a limitat doar la cererea orbului, ci El i-a dat mai mult decât a cerut, şi anume „mântuirea”. Credinţa sa a fost vrednică de răsplată. Ochii orbului şi-au reluat întreaga lor funcţie.

Sfânta Evanghelie ne spune că orbul „îndată a văzut” (v. 43). Împlinirea oricărei dorinţe de-ale noastre este condiţionată de credinţa pe care o avem. Rugăciunea este binevenită; însă, numai rugăciunea izvorâtă din credinţă rezolvă cererile noastre.

De remarcat este faptul că după ce a dobândit vederea, Bartimeu nu l-a abandonat pe Domnul, ci, ne spune referatul, „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (v. 43). Ba, mai mult, prin el, „tot poporul care văzuse [minunea, n.n.] a dat laudă lui Dumnezeu” (v. 43).

Minunea a dat sens modului lor de a fi şi de a gândi. Sigur, astfel de minuni se întâmplă zilnic cu fiecare dintre noi. Din păcate, cei orbi spiritual nu reuşesc să le vadă.

Fie ca dorinţa orbului Bartimeu să devină dorinţa fiecăruia dintre noi de a-L vedea pe Hristos Aici şi Dincolo!

Adăugați un comentariu