Limba română și credința creștin-ortodoxă, premizele unității naționale românești

unirea_principatelor

Populația latinofonă cunoscută sub numele de  v(a)lahă este menționată de izvoarele istorice ca o populație răspândită la începutul secolului al XIV-lea de jur-împrejurul Munților Carpați și în sudul Dunării până la Tricala, aproape de Meteora.

La sud de Dunăre, v(a)lahii își împărțeau teritoriile cu popoare slave, cu poporul grec și cel cuman, păstrâdu-și însă o identitate proprie, vizibilă în limba vorbită și în legislația folosită. Dreptul v(a)lah, conținea un set de principii juridice care particularizau atât legislația succesiunii dar și modul de impozitare. Acest pachet legislativ va fi respectat de majoritatea puterile politice sub a căror rânduire vor trăi v(a)lahii și astfel prezența acestei populații este ușor de identificat în Imperiul Bizantin, Imperiul Otoman, Regatul Sârb sau Regatul Polon.

Dacă este să vorbim despre v(a)lahii de la nord de Dunăre, trebuie să spunem că, încă din secolul al XIII-lea, aceștia își împărțeau teritoriile cu populații cumane, germanice, maghiare, slave și polone. În contextul în care germanii, maghiarii și polonii erau creștini romano-catolici iar populațiile cumane și chiar slave erau în mare parte păgâne, identitatea v(a)lahilor nord-dunăreni se evidenția prin: religia creștină de rit oriental, limba de sorginte latină și legislațiile proprii. Cele trei aspecte identitare s-au accentuat pe măsură ce creștinii din sudul Dunării, ajunși sub asalt islamic, migrau spre nord. Astfel, în secolul al XIV-lea au luat ființă primele formațiuni statale v(a)lahe, bine organizate militar, administrativ și religios, la sud și la est de Carpați.

Indiferent de numele sub care au fost cunoscute, cele două formațiuni statale au utilizat în nume particula „v(a)alahia” (UngroVlahia, MoldoVlahia, Valahia Mare, Valahia Mică etc) și au avut o populație creștin-ortodoxă. Aici, în Moldova sau în Țara Românească își găseau adăpost pribegii creștini ortodocși din Imperiul Otoman și din Transilvania. Aici, în Țările V(a)lahilor carpatici se tipăreau cărți pentru creștinii ortodocși de pretutindeni iar atunci când a venit vremea să se tipărească în limba română, aici se tipăreau cărți pentru românii ce erau răspândiți pe celelalte laturi ale Carpaților. Pe măsură ce limba română a fost introdusă în cultul bisericii, credința creștin ortodoxă a creat împreună cu limba el mai importat factor identitar românesc. Instituțional, Biserica Ortodoxă Română, împărțită atunci în două mitropolii importante, a purtat grija păstrării, cultivării și răspândirii limbii române.

Evenimentele petrecute în ianuarie 1859 sunt o împlinire a misiunii naționale a Bisericii. Conștiința apartenenței la același neam românesc și recunoașterea rolului bisericii în cultivarea și păstrarea acestei identități sunt demonstrate prin rolul pe care îl au mitropoliții Sofronie Miclescu al Moldovei și Nifon Rusailă al Țării Românești la ședințele și alegerile care au decis unirea celor două principate românești sub autoritatea lui Alexandru Ioan Cuza.

Leave a Reply