De ziua drapelului național al României, cinstim nu un obiect în sine, ci ceea ce el semnifică. El definește nu numaidecât un areal geografic, ci o națiune care poate fi și în acel spațiu, dar poate locui și în altă parte, ducând, într-un fel „spațiul” acolo unde sunt și trăiesc. Drapelul național este legat de o limbă comună, un crez comun și un set de valori comune. De aceea este el arborat mai sus decât nivelul obișnuit de privire. El trimite la ideea de depășire de sine, de ridicare din mecanismele unei trăiri limitate, de privire în sus, de privire dincolo. Idealurile și valorile în care credem sunt lumina care nu se pune sub obroc; locul ei este în sfeșnic, pentru a fi văzută (cf. Mt 5, 15-16); pentru ca valorile și idealurile să nu fie uitate, și, mai ales, pentru a nu fi schimbate. Schimbându-se ele, ar trebui schimbat și drapelul; la rigoare, și imnul național.
Ce definește o națiune, o comunitate, sau ce ține, ce menține lăuntric o comunitate dacă nu valorile în care credem cu toții? Pentru ce au murit soldații români când cucereau Plevna și înfigeau drapelul în reduta Griviței, în timpul Războiului de Independență, dacă nu dorința comună după libertate și neatârnare? Nu apărarea pământului țării și a onoarei militare au fost cele pentru care, sub drapel, au luptat românii și în timpul primului și celui de-al doilea Război mondial? Nu pentru idealurile de libertate și de schimbare în bine a vieții a murit tânărul de 22 de ani pe treptele Catedralei din Timișoara în decembrie 1989? Cu ce a simțit el să arate și vizual crezul lui? A murit înfășurat fiind trupul lui în tricolor. Un tricolor gol de o stemă în care nu ne mai recunoșteam, pentru că nu mai întruchipa idealuri, crezuri, valori în care să ne recunoaștem.
De ziua drapelului național al României ni se cere să ne reamintim valorile în care credem. Ele nu sunt schimbabile. Pot fi implementate, da, într-un mod adaptabil la un timp și într-un context istoric, dar, în sine, ele rămân aceleași. Visurile nu pot fi date la schimb. Crezurile nu se negociază. Ele doar se comunică, se împărtășesc, se afirmă. Pentru ele nu acceptăm monedă de schimb, nici promisiuni deșarte. Pentru ele doar se moare. Și o astfel de moarte, jertfelnică, este pecetluită de drapel. Un drapel care odihnește, solemn și recompensator, chiar pe un catafalc. Nu avem atunci o moarte inutilă. Ci o moarte prin care privim în sus. Lumina nu se va stinge, chiar dacă ochii celui care a luptat pentru ea nu o mai vede aici, dar va vedea o altă Lumină, mai desăvârșită, Dincolo.
Uniți în jurul drapelului, suntem nu doar „viețuitori” ci „supra-viețuitori” în sensul cel mai înalt al termenului: viețuim peste, trăim mai deplin, nu ne mulțumim cu orice și oricum, doar pentru a mai respira o zi, o lună, un an. Sub drapel, ochii ne sunt spre înălțime; sub drapel, visurile trăiesc mai mult decât noi; sub drapel, spunem tuturor că nu avem de gând să ne schimbăm limba, crezul, familia, idealurile și nici pe Dumnezeu în Care credem, așa cum, în toate acestea, au crezut și cei dinainte de noi.
† Damaschin Dorneanul
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților