Migrația – fenomen social. Diaspora ortodoxă

Anul 2021 a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al pastorației românilor din afara României. Și nu întâmplător! O componentă foarte importantă a evoluţiei şi dinamicii populaţiei în secolul al XX-lea și al XXI-lea, dar, mai ales, în perioada post decembristă, pe lângă natalitate şi mortalitate, este migraţia. Ea reprezintă deplasarea unui număr de oameni între societăţi şi în interiorul acestora sau dincolo de graniţele simbolice sau politice, spre noi comunităţi şi arii rezidenţiale. Migraţia este un proces social care a influenţat şi influenţează profund societatea românească contemporană, milioane de cetăţeni români trăind personal acest fenomen. Este tot mai evident faptul că umanitatea a intrat într-o nouă epocă a migraţiilor[1].

Deşi aparent, fenomenul migraţiei poate fi privit la nivelul unui act individual, ca o simplă decizie pe care o persoană o ia în legătură cu locul de muncă sau de domiciliu dorit, în această decizie fiind implicate determinări multiple, asociate cu starea socio-cultural-economică a localităţilor, a familiei, a parohiei, a persoanei în cauză şi a societăţii în general. Datorită acestor conexiuni multiple în care este implicată, migraţia poate fi considerată un fenomen social total.

Din punct de vedere religios, termenul de diaspora desemnează un concept biblic bine cunoscut, cu referire la diaspora iudaică din antichitate. În Noul Testament se face referire la o aşa numită diasporă a primilor creştini: „Deci au zis iudeii, între ei: unde are să se ducă Acesta, ca noi să nu-L găsim? Nu cumva va merge la cei împrăştiaţi printre elini şi va învăţa pe elini?” (Ioan 7, 35); „Iacov, robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos, celor douăsprezece seminţii, care sunt în împrăştiere, salutare!” (Iacov 1, 1); „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia” (1 Petru 1, 1)[2]. În zilele noastre, diaspora nu mai poate fi analizată doar ca o categorie istorică referitoare la migranţii care îşi părăseau ţara de origine pentru a se refugia din motive politice, economice sau religioase într-o altă ţară. Termenul de diaspora a dobândit o accepţiune mai largă, în contextul globalizării, al mobilităţii transnaţionale şi al expansiunii noilor tehnologii de comunicare. Diaspora defineşte mai degrabă comunităţi şi indivizi care se află pentru o perioadă de timp într-o ţară de destinaţie, practică unul sau mai multe tipuri de mobilitate (profesională, economică, culturală, religioasă etc.), îşi creează în ţara respectivă reţele şi afilieri, însă, în acelaşi timp, nu sunt deconectaţi de ţara de origine[3].

Migrația în Europa a românilor a reprezentat nu doar șansa lor de a-și îmbunătăți nivelul de trai și de a avea acces la cultura și civilizația vest-europeană, ci și „îmbogăţirea Uniunii Europene cu cultura şi spiritualitatea românească şi, în mod particular, cu valorile ei religioase[4]. În acest sens, Preafericitul Patriarh Teoctist sublinia: „Reafirmăm cu tărie necesitatea valorilor noastre creştine româneşti tradiţionale, astfel încât să dăm posibilitatea Europei să vadă în noi, românii, pe păstrătorii unui tezaur de spiritualitate, pe care avem datoria să-l împărtăşim şi altora[5].

În strânsă legătură cu sinodalitatea Bisericii este Diaspora ortodoxă, care, deja din anul 1976, apărea între punctele prioritare ale agendei de lucru a conferințelor panortodoxe și asupra căreia Sinodul din Creta, în contextul emigrării masive a credincioșilor ortodocși în țări neortodoxe, a căutat o soluție.

Noțiunea „diaspora ortodoxă” se referă la comunitățile de credincioși ortodocși care sunt organizate în afara limitelor teritoriale tradiționale ale Bisericii de origine, însă privește și comunitățile credincioșilor convertiți la ortodoxie în țările neortodoxe: Canada, Statele Unite ale Americii, America latină, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie și Irlanda, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg, Austria, Italia și Malta, Elveția, Germania, Spania și Portugalia. Principiul „unității în diversitate” din Biserica Ortodoxă permite o dinamică permanentă și în domeniul organizării administrative și teritoriale a Bisericii, în interiorul sau exteriorul limitelor teritoriale naționale. Comunitățile bisericești ale diasporei, din punct de vedere spiritual și canonic, sunt considerate o continuare a Bisericilor autocefale naționale dincolo de limitele geografice ale acestora.

În articolul următor vom vorbi despre primele comunități parohiale ortodoxe pe teritoriul Italiei.

 

[1] Anghel R. , Horvath – Coord I. , Sociologia Migraţiei. Teorii şi studii de caz româneşti, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p. 14 apud Croitoru F. S. , Diaspora românească - realitate proeminentă şi provocare misionară, în revista „Altarul reîntregirii”, Alba Iulia, Supliment 1/2015, p. 183

[2] Meyendorff J. , Vision of Unity, SVS Press, New York, 1987, p. 139

[3] Beciu C. , Diaspora şi experienţa transnaţională. Practice de mediatizare în presa românească în Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XXIII, Bucureşti, 2012, nr. 1-2, p. 50

[4] Necula N. D. , Cultul divin public ortodox, factor de stabilitate în viaţa credincioşilor în Gabor A. , Mureșan (coord.) R. P. , Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Bucureşti, Edit. Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 21

[5] Mesajul Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist la Forumul Naţional U. E. 2007, 14 februarie 2003, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 308-309/2003, p. 5 apud Munteanu I. N. , Migrarea satului românesc în Europa Occidentală, în revista „Altarul reîntregirii”, Alba Iulia, nr. 2, 2019, p. 104

Adăugați un comentariu