Picătura de istorie

18 aprilie – Ziua internaţională a Monumentelor şi siturilor istorice

Începând  din 1983, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – UNESCO, a instituit ziua de 18 aprilie drept Ziua Internaţională a Monumentelor şi Siturilor istorice.  

Această celebrare oferă posibilitatea conştientizării de către public atât a diversităţii patrimoniului la nivel mondial, cât şi a vulnerabilităţii acestuia şi, în consecinţă, a eforturilor necesare pentru conservarea sa.

În fiecare an, organizaţia de specialitate de pe lângă UNESCO – Consiliul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor (ICOMOS) îşi consacră activitatea în vederea conservării şi rpotejării monumentelor, ansamblurilor şi siturilor aparţinând patriumoniului cultural. Este singura organizaţie non-guvedrnamentală la nivel mondial care se dedică promovării aplicării teoriei, metodologiei, dar şi a tehnicilor ştiinţifice în vederea conservării patrimoniului arhitectural şi arheologic. Activitatea sa se bazează pe principiile consacrate în Carta internaţională din 1964 privind Conservarea şi restaurarea Monumentelor şi Siturilor (Carta de la Veneţia) .

Am folosit după cum se vede noțiunea de Patrimoniu. Cuvântul patrimoniu se află în strânsă legătură cu un alt termen, de multe ori folosit ca sinonim și anume moștenire. Din punct de vedere istoric, moștenirea semnifică transferul proprietății de la tată la fiu. Etimologic vorbind, patrimoniul ne leagă de părinți și de patrie, ne dă identitate în istorie și ne inspiră pentru viitor.

Un alt termen folosit este cultural. Prin cultură, ca relație multiplă a omului cu natura și cu societatea, se exprimă dimensiunea spirituală, creatoare a omului.

Creat după chipul lui Dumnezeu-Creatorul, omul exprimă capacitatea sa creatoare prin modul în care înțelege și folosește natura, transfigurând natura în cultură. Legătura directă a omului creator cu Dumnezeu – Creatorul universului se numește cult. Legătura omului cu creația lui Dumnezeu, cu lumea, se numește cultură.

Când Dumnezeu este perceput ca fiind prezent în lume, cultura are o profundă dimensiune religioasă, iar natura înconjurătoare este percepută ca dar și limbaj nonverbal al lui Dumnezeu către omul, ființă inteligentă, chemat să primească darul, să-i descifreze, prin contemplație și cercetare, sensurile lui multiple și să le facă din el, prin cultivare, adică prin hărnicie creatoare și dărnicie jertfelnică, răspuns inteligent și iubitor la inteligența și iubirea lui Dumnezeu – Creatorul.

În 1799, Goethe a impus conceptul de proprietate colectivă și de protejare a patrimoniului Toate operele de artă aparțin de drept întregii omeniri, iar dacă le deții în proprietate, trebuie să le conservi,[1] iar în 1825 Victor Hugo în pamfletul intitulat Război împotriva demolatorilor scria Ne putem referi la o clădire în două sensuri: utilizare și frumusețe. Utilizarea aparține proprietarului, frumosul întregii lumi. De aceea distrugerea depășește dreptul celui care o posedă.[2]

Patrimoniul cultural unește în el două dimensiuni spirituale esențiale: continuitatea de-a lungul timpului și noutatea diversității. În patrimoniul cultural național se vede capacitatea de creație și de comuniune a unui popor, capacitatea de comuniune cu generațiile trecute, tradiția și capacitatea creatoare de a asimila noi influențe, fără alienare, precum și capacitatea de a deschide noi perspective.

Patrimoniul cultural național este, în mod paradoxal o carte de identitate a dinamicii creatoare, nu repetitive a unui popor în contact sau comuniune cu alte popoare. Iar identitatea culturală este esențială  pentru un dialog real și roditor între oameni și popoare.

Patrimoniul cultural românesc este deodată național și european, rezultatul sintezei împrumuturilor și originalității proprii, rod al spiritualității și al creativității sale dinamice în istorie.

Strategia patrimoniului cultural religios pentru secolul al XXI-lea trebuie privită pe fundalul shimbărilor care s-au produs în privința conceptului de patrimoniu, care își are rădăcinile în însăși istoria Europei, în special în secolele XVIII- XIX.

În patrimoniul cultural, monumentele istorice constituie coloana sa vertebrală. Monumentul istoric este din punct de vedere al identității noastre spirituale un memento memorial al timpului care ni l-a dăruit și al comuniunii între generații, întrucât moștenirea memorată creează rădăcinile spirituale necesare deodată păstrării identității proprii și deschiderii spre noutate, fără alinare în uniform sau barbarie și fără izolare de lume.

Monumentele istorice bisericești din Bucovina sunt piloni și pilaștri reali și simbolici ai tradiției creatoare și ai continuității în istorie a spiritului neamului românesc. Monumentele istorice bisericești sunt altare ale memoriei sau pomenirii vredniciei neamului românesc, din generație în generație. Biserici, mănăstiri, capele, morminte și cruci, turnuri clopotniță, la care se adaugă monumentele istorice laice, sunt limbaj tainic și vizibil al tradiției, al continuității fizice și spirituale ale unui neam, oglinzi ale sufletului său, peceți ale jertfelniciei și dăruirii de sine, elan al căutării creatoare a omului îndreptat spre Dumnezeu – Creatorul după al cărui chip a fost creat omul (Facere 1,26).

Monumentele istorice bisericești din Bucovina, ca de altfel și din toată țara, arată că lângă creația lui Dumnezeu, natura, omul creator și iubitor de frumusețe a creat cultura, a cărei inimă mistică este cultul. Tradiția creatoare de frumusețe cultică și culturală este, așadar, o liturghie  diacronică, peste timp, a geniului creator al poporului român.

Ca și Biserica, arta autentică simbolizeză ETERNUL în timp, ea surprinde clipa pătrunsă de veșnicie, ea transcende banalul și ancorează obișnuitul în misterul ultim al comuniunii eterne cu FRUMOSUL, cu IUBIREA creatoare a Comuniunii, eternic : SFÂNTA TREIME.   

Astfel înțegem că în toate aceste monumente istorice bisericești din Bucovina în special, se exprimă dorul după nemurire ca dor de comuniune infinită, se exprimă instinctul eternității tălmăcit de meșteri prin tainice legături dintre inima prea plină de spirit și mâna prea slabă ca să-l exprime. Totuși dacă prin arta monumentală se exprimă dorul nemuririi, numai prin credință se obține dorul nemuririi ca legătură vie și eternă cu Dumnezeu, Creatorul cel Veșnic.

Toate aceste monumente istorice bisericești ne înveșnicesc în circuitul universal al artei dovedind prin timp și peste veacuri, talentul și evlavia înaintașilor. 

Monumentele istorice bisericești nu ne înalță doar emoțional, ci ne înalță relațional: în relația cu Dumnezeu – Creatorul și cu generațiile umane, în timp și peste timp. Când lăsăm să cadă și să se degradeze monumentul ce are vocația să ne ridice, să ne înalțe și să ne transfigureze istoria și existența, este evident că ne aflăm noi înșine în starea de decădere și autodemolare spirituală, indiferent de explicații și motivații de moment.

Este mult de lucru azi atât pentru a conserva și restaura monumentele istorice bisericești, aceste cărți de identitate ale demnității noastre și ale spiritului creator al poporului nostru, cât și pentru a consolida, restaura și conserva în sufletul nostru legătura spirituală dintre Tradiția și Viitorul neamului nostru, ca atare, legătură pe care monumentul istoric bisericesc o evocă și o invocă, pentru a nu ne prăbuși interior, fără Istorie și fără Veșnicie.

Iar în această zi internaţională se cuvine să ne aducem aminte de cei care, în decursul timpului au trudit pentru rerstaurarea, conservarea şi valorificarea monumentelor şi siturilor istorice din această parte a Ţării Moldolvei.

 

[1] Goethe J. W. (von) (1799), Propyläen. Eine periodische Schrift, Tübingen, citat în Swenson A. (2013), The rise of heritage. Preserving the past in France, Germany and England, 1789-1914, Cambridge University Press, p. 278.

[2] Hugo V, (1825) Sur la destruction des monuments en France în: Guerre aux Démolisseurs, Revue des deux mondes, tome 5 (1832), pp. 607-622.

Adăugați un comentariu