Femeia păcătoasă și apostolul Iuda. Două caractere diferite, două vieți care nu s-au intersectat decât întâmplător, două destine diferite. Ambele portrete, puse față-n față, ne sunt aduse înainte de către memoria liturgică a Bisericii în Sfânta și Marea Miercuri. Pedagogia profundă a Părinților a văzut în cei doi un reper și un „anti-reper”, un „așa da” și un „așa nu”, motiv de îndrăzneală și de nădejde, respectiv semnal de alarmă și îndemn la vigilență.
„Păcătoasa a venit la Tine,
vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni,
și s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul cel greu al răutăților;
iar ucenicul cel nemulțumitor, suflând împotriva harului Tău,
l-a lepădat pe el și s-a amestecat cu noroiul,
vânzându-Te pentru dragostea banilor.
Slavă, Hristoase, milostivirii Tale”[1].
Pe de o parte, femeia păcătoasă. Ajunsă în abisul necurățiilor, cheltuindu-și viața, și sănătatea, și banii câți i-o fi câștigat din îndeletniciri pline de necuviințe, nu mai vrea să rămână acolo. I-a ajuns, simte că, dacă va continua așa, chiar că totul este zadarnic, totul este pierdut, existența nu mai are niciun rost. Apreciată pentru frumusețe și pentru plăcerea adusă altora, era înjosită pe delături, disprețuită de comunitate, n-ar fi de mirare că și de cei ai casei (cum s-or fi uitat în ochii-i tulburi părinții ei?!), de ea însăși. Dacă nu și-ar fi continuat obiceiurile pătimașe, nimeni nu ar fi dat doi bani pe ea. Doar trupul ei, unealtă de desfătări la cheremul altora, valora arginți. Nimeni nu o întreba ce simte, ce gândește, ce visuri are, dacă și ce iubește și ea, până la urmă.
În această stare jalnică, femeia aude de un proroc, de un învățător, de Cineva Care este… altfel, Care cheamă la îndreptare, la schimbare, Care Își ia pe lângă Sine foști vameși și nu Se pripește a arunca, precum s-ar fi așteptat alții, cu piatra într-o adulterină prinsă în fapt. Și îndrăznește. Nu mai are nimic de pierdut. Intră în casa unde știe că Îl găsește, sfidând regulile vremii, ce nu încuviințau prezența unei femei – și pe deasupra desfrânată! – într-o adunare de bărbați. Înfruntă priviri încruntate, ignoră murmure acuzatoare și la adresa ei, și la a Celui pe Care Îl caută, și-și împlinește scopul: cere, și primește, iertare. Făgăduiește îndreptare, păcatele și le spală cu lacrimi, pe care le amestecă cu mirul cumpărat, da, cu bani murdari, dar sfințit pe picioarele Celui preacurat. Urmarea? Este vindecată de mirosul cel greu al răutăților; de acum nu a miresme miros trupul, hainele și părul ei, nici nu mai răzbat, dinlăuntru, miasme ale păcatului. Devine ea însăși, prin pocăință, „bună mireasmă”[2] de taină adusă, spre bucurie, Celui Ce îi aștepta, răbdător, întoarcerea.
De cealaltă parte, Iuda. Unul dintre cei doisprezece. Părtaș la atâtea momente de har, văzător al faptelor minunate ale Învățătorului lor, hrănit cu cuvintele lui Iisus, dar și cu Pâinea cea spre viață, la Cină, el devine – culmea! – nemulțumitor. Uită repede. Nu pricepe faptele ultime ale lui Iisus (intrarea smerită în Ierusalim, spălarea picioarelor ucenicilor, un anunț al „dării” Lui spre moarte ce se contrazicea cu vestirea unei Împărății în care și el, Iuda, spera să-și găsească vreun post de conducere). Dar nu este doar o incapacitate de pătrundere a tâlcului acestor evenimente; nici ceilalți ucenici nu au avut o cunoștință deplină, multe înțelegându-le de abia după Înviere. Iuda n-a vrut să priceapă, s-a îndărătnicit a-și asculta doar propriul, superficialul și facilul său gând, s-a opus cu obstinație să primească faptul că toate acestea ar semnifica ceva mai adânc, dincolo de ce poate el citi într-însele: „Iar Iuda cel fără de lege n-a vrut să înțeleagă”[3] se repetă, de mai multe ori, aproape trist și deznădăjduitor, în slujba Deniei din Vinerea Mare.
Ce face atunci Iuda? Ticluiește o trădare, o vânzare. Unii au încercat – e drept, străduindu-se din greu – a-l dezvinovăți[4]: au zis, folosindu-se de tipul falselor „nuanțe” care se tot invocă astăzi atunci când vrei să spui negrului alb (sau cel puțin nu atât de „negru”) și erorii evidente să-i adaugi un mare, mare bemol, că… să vedem, poate nu era chiar rău, poate I-a vrut binele lui Iisus, că dorea mai grabnic să-L vadă în „statutul” de Mesia, că a avut o clipă de scăpare, de, ca orice om, că, uite!, i-a părut rău, și a adus înapoi banii… și altele asemenea. Mai simplu și fără a complica datele, imnele Bisericii identifică precis cauza, mobilul vânzării: pentru dragostea banilor. Avariție orbitoare, amnezică, sfărâmătoare de suflet, alungătoare de credințe și principii. Trădarea de dragul banilor i-a adus lui Iuda lepădarea, ieșirea din har. Nemulțumitor, suflând împotriva harului Tău este o expresie care ne duce cu gândul la o atitudine sfidătoare, arogantă; el știe mai bine, ceilalți unsprezece sunt niște ignoranți, „duși cu preșul” de Galileean, doar el – pare-se că singur din Iudeea, după unii comentatori – știe să exploateze financiar situația, profită de pe urma popularității Învățătorului, ce chilipir îi iese lui de aici! … Consecința: cade, se pierde, nu se poate întoarce pe deplin, deși i-a părut rău, nu a avut până la capăt tăria să-și ceară iertare… s-a amestecat cu noroiul. Pentru că întunecat, înnegrit, de lut vâscos, lipicios îi era și mai înainte sufletul. Și-și pierde și sufletul, de trădător, și viața fizică, prin alegerea de a se spânzura.
Nu sunt multe elementele avute în comun de către Iuda și femeia cea care a uns cu mir picioarele lui Iisus. Recunoaștem că ambii iubeau „ceva” (nu pe cineva, din păcate): trupul, pe de o parte, banii, pe de altă parte (într-atât încât „râvnea”, într-un fel, și la mirul pregătit pentru Iisus: de ce atâta risipă, nu mai bine să se vândă?). Am spune că amândoi dintru început au avut o căutare, o „alergare”, greșită în ambele situații; dar, dacă dragostea femeii, stâlcită, falsă, în tinerețe, și-a găsit împlinirea în casa fariseului Simon, la întâlnirea cu Iisus, întâlnirea lui Iuda cu Iisus nu i-a „schimbat” nici dorința de înavuțire, nici căutarea de a se „plasa” bine, cu bani și, sperate de el, „influențe” în societate. Îi aseamănă, până la un punct, curajul în a-și atinge scopul: Iuda, acela de a se înfățișa, ca trădător, în fața sinedriului, femeia, de a apărea, ea, păcătoasa, în fața lui Iisus. Ambii sunt și nemulțumiți de ei înșiși: femeia s-a săturat, scârbită, de viața de până atunci, Iuda vrea, și el, mai mult decât până atunci, dar, spre deosebire de femeia care urmărea schimbare, el tânjește la „mai bine” și „mai sus” tot în direcția de mai înainte.
Ce le diferențiază pe cele două personaje? Să ne gândim doar la câteva deosebiri între ei: Iuda, strângător de arginți (Iisus i-a încredințat lui chivernisirea banilor obștii ucenicilor, doar, doar și-ar potoli patima), femeia, risipitoare pe haine scumpe, uleiuri aromate, parfumuri (obișnuită, așadar, n-a precupețit nimic nici când a cumpărat mirul cel de mare preț pentru picioarele lui Iisus). Iuda s-a bucurat de prezența în proximitatea lui Iisus, într-un cerc select, intim; femeia, fără nicio cunoștință spirituală, n-a beneficiat de întâlnirea cu învățătura, cu minunile lui Iisus. Iuda ar fi putut învăța credința și evlavia de la cei care Îl întâlniseră pe Învățător; femeia avusese o existență promiscuă, marginală, limitată. Ea însă dă dovadă de sinceritate, nu are nimic de ascuns, se prezintă așa cum este; ucenicul a trăit disimulat, schizofrenic, pozând ca fidel, ca aparținător al comunității, într-un gând cu ceilalți (doar Iisus singur îi știa scopurile ascunse). Iuda nu L-a cunoscut îndeajuns pe Iisus, deși a stat mai bine de trei ani în preajma Lui; femeia aceasta însă a avut de la primul contact cu El un simț aparte, adânc, o vedere specială și chiar un duh profetic (spune celebra cântare, alcătuire a Casianei monahia, că „femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se, a adus Ție mir mai înainte de îngropare”[5]). Între cei doi s-a făcut și un schimb de „poziționări”: Iuda își pierde statutul de ucenic, iar femeia este cea care devine uceniță și mironosiță. Într-un final, Iuda moarte, cu moarte de ocară, iar femeia învie, se izbăvește de moartea în care „trăise” prin păcat, pentru că a întâlnit Viața.
În fața celor doi, un dublu sentiment s-ar cuveni a ne cuprinde.
Îndrăznesc, oricât de jos m-aș afla, pentru că-L știu pe Hristos Domnul că mă primește. Așa cum a făcut și cu femeia ceea ce căzuse în păcate multe, și cu mulți alții, vameși, păcătoși, risipitori, rătăciți. Doar să am curajul și tenacitatea, fervoarea și credința, recunoștința și prea plinul de dragoste al ei.
Pe de altă parte, într-un fel, mi-e frică. Că poți trăi alături de Iisus și totuși să fii departe. Că proximitatea nu garantează fidelitatea. Că poți să fii astăzi bine, iar mâine căzut („căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”[6]). O teamă însă pe care Domnul să ne ajute a o transforma în veghere necrispată, în tensiune neînfricoșată. Cred în Tine, Doamne, nu în mine! Ține-mă aproape cu dragostea Ta, să nu Te vând, ca Iuda, ci să Te iubesc pe Tine, Mirele cel ceresc și Mirul cel neprețuit al vieții și al veșniciei mele!
Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul,
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
Extras din lucrarea „Adam la RăsCruce”, Editura Crimca, Suceava, 2023.
[1] În Sfânta și Marea Miercuri, la slujba Utreniei, sedealna întâi.
[2] 2 Corinteni 2, 15.
[3] În Sfânta și Marea Vineri, la slujba Utreniei, antifonul al treilea, troparele 1-6.
[4] A se vedea, de pildă, Nichita Struve, „Juda dans la pensée du Père Sergij Bulgakov”, în Revue des études slaves, 77 (2006), fascicule 4 [La figure de Judas Iscariote dans la culture russe], pp. 641-647, și alte studii din același volum tematic.
[5] În Sfânta și Marea Miercuri, la slujba Utreniei, la stihoavnă, stihira de la slavă și acum… *** Poate aici, „prin preajmă”, caseta cu „simțirea Dumnezeirii”.
[6] 1 Corinteni 10, 12.