Stavrofora Irina G. Pântescu s-a strămutat întru veșnicie (1932 – 2022)

În rândurile ce urmează, voi reda viaţa necenzurată a măicuţei proinstareţe Irina G. Pântescu, așa cum mi-a fost povestită de cuvioşia sa, fără economie de cuvinte, luni, 21 martie 2016, în ziua Sfinţilor Iacob Mărturisitorul şi Serapion Cuviosul, pe vremea când eram Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.

Aşadar, Stavrofora Irina G. Pântescu s-a născut la 28 septembrie 1932, fiind penultima din cei nouă copii: Maria, Constantin, Maria, Vasile, Alexandru, Gheorghe, Georgeta, Margareta şi Maria ai Anei şi ai lui Gheorghe Pântescu; o familie de oameni respectabili, gospodari şi credincioşi, din satul Goruni, localitate situată într-o depresiune la 20 kilometri de Municipiul Iaşi. Bunicii după mamă – Ruxandra şi Nicolae Cojocaru, originari din județul Vaslui – au murit înainte ca Margareta să-i fi cunoscut; bunicii după tată – Marghioala şi Nicolae Pântescu – erau oameni cu o sporită aşezare duhovnicească şi cu multă dare de mână.

Tainele vieţii spirituale – Botezul, Mirungerea şi Euharistia – le-a primit în biserica din localitatea Tomeşti, prin mâna preotului Gheorghe Ştefănescu, primind la Botez numele Margareta.

În anul 1936, când Margareta nici nu împlinise patru ani, tatăl său a murit de tuberculoză; cu ceva timp înainte îşi pierduse vederea.

Patru dintre fraţii ei: Maria, Constantin, Maria şi Gheorghe au murit la vârste cuprinse între şase luni şi puţin peste trei ani. Mai târziu, în 1942, a pierdut la Cotul Donului un alt frate, Alexandru; Georgeta a murit în 1944, iar Vasile i-a părăsit cinci ani mai târziu, în 1947, fiind victima unui accident feroviar. Aşadar, din cei nouă copii ai familiei Ana şi Gheorghe Pântescu nu au mai rămas în viaţă decât Margareta şi Maria.

Din păcate, cimitirul vechi în care a fost înmormântat tatăl Margaretei, respectiv fraţii ei, a fost transformat, în timpul regimului comunist, în teren agricol; pe osemintele celor înmormântaţi a fost plantată viţă de vie.

Primele cinci clase primare le-a urmat în localitatea natală, unde l-a avut ca învăţător pe Nicolae Gălăţeanu, un om de care îi era drag, deşi dădea notele cu zgârcenie și nu punea niciodată mai mult de nota şapte. După absolvirea clasei a cincea, în 1945, Margareta a renunţat la şcoală şi s-a dedicat, la doar doisprezece ani, activităților agricole și casnice, necesare câștigării traiului. Şase ani de zile, de dimineaţă până târziu în noapte, n-a ştiut decât să lucreze la câmp, în gospodărie şi să se roage. Învăţase să se roage de la părintele Gheorghe Agape, parohul Parohiei Tomeşti, cu care făcuse religia în şcoala primară; era un părinte harismatic, de la care copiii aveau să înveţe nu doar din tainele credinţei, ci şi din cele ale vieţii.

Aşa se face că, în 1951, după ce a pus în rânduială lucrările specifice sezonului, Margareta, împreună cu alţi tineri din sat, înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, au plecat într-un pelerinaj pe la mănăstirile din judeţul Neamţ, rămânând peste noapte la Mănăstirea Văratec – mănăstire care, în fiecare an, la 15 august, îşi serbează hramul. Și atunci, ca și astăzi, fiecare pelerin, după ce se caza, îşi organiza timpul liber independent de grup. În acea seară, tânăra Margareta a ales să participe la slujba de priveghere a hramului, la sfârşitul căreia s-a cântat Prohodul Maicii Domnului, iar a doua zi a participat la Taina Sfântului Maslu, urmată de slujba Aghesmei şi de slujba Acatistului Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului.

Stihul: „Bucură-te, bucuria noastră, acoperă-ne pe noi de tot răul, cu cinstitul tău acoperământ!” a fost scânteia care a aprins în sufletul Margaretei dorinţa de a rămâne pentru totdeauna în mănăstire.

Revenind acasă şi povestindu-i mamei sale despre cele văzute şi întâmplate, dar şi despre gândul care pusese stăpânire pe sufletul ei, aceasta, pe de o parte, s-a bucurat, iar pe de altă parte, s-a întristat. S-a bucurat pentru frumuseţile din care fiica ei îşi hrănise sufletul şi s-a întristat la gândul că „stâlpul casei” ar putea să plece la mănăstire. De aceea, dorinţa Margaretei de a intra în viața monahală va fi considerat un subiect închis. A trebuit să treacă mai bine de un an ca Margareta să reia subiectul şi să aibă binecuvântarea mamei sale, pentru a-şi putea împlini visul.

Aceasta se întâmpla în toamna anului 1953, în ziua Sfântului Apostol Iacob, ruda Domnului (23 octombrie). Un an mai târziu, în 1954, după ce în prealabil făcuse gimnaziul comasat la şcoala din localitatea Filioara, situată nu departe de Mănăstirea Agapia, – absolvind într-un singur an clasele a şasea şi a şaptea –, s-a înscris la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Agapia, pe care l-a absolvit în anul 1959. Numai că, în anul 1958, din dorinţa de a fi într-o obşte, – ea fiind „de sine”, ca ucenică a maicii Iustina Ilie –, a cerut transferul la Mănăstirea Vatra Moldoviţei.

Astfel, la terminarea seminarului, ea deja aparţinea Mănăstirii Vatra Moldoviţei. Mereu îşi amintea cu nostalgie de anii petrecuţi ca elevă în frumoasa Mănăstire Agapia, precum şi de chipul luminos al maicilor Olimpiada Drăgan, Serafima Popescu, Gabriela Amărinţei, Veronica Apostol, Veronica Constantinescu (stareţa), Anastasia Romanschi şi de părintele Calistrat Stoleru. Aceştia au fost profesorii de la care a învăţat lucruri pentru viaţă şi nemurire.

După absolvirea seminarului, sora Margareta a îndeplinit – la Mănăstirea Vatra Moldoviţei – mai multe ascultări: casier, ghid, iar mai târziu, în 1977, şi pe cea de şofer. Decretul 410/1959 a găsit-o pe rasofora Olimpiada – pentru că între timp sora Margareta primise tunderea întru rasoforă – în ascultarea de econom; şi, deşi era absolventă de seminar, graţie „dragostei” fraţilor şi surorilor, în 1960 a fost forțată să plece din mănăstire, sub pretextul decretului. Deşi era singura îndreptăţită să rămână, având pregătire teologică, împuternicitul care a scos-o din mănăstire i-a spus: „Oricare alta să rămână în mănăstire, dar tu, nu”. În această situaţie, rasofora Olimpiada s-a întors în oraşul din preajma satului natal, fiind primită ca civil la Mănăstirea Golia, care – pe atunci – era filia Parohiei Vovidenia. Aici, sub directa ascultare a părintelui Dumitru Hadârcă, consilierul economic al Arhiepiscopiei Iaşilor de la acea vreme, rasofora Olimpiada a ostenit, din anul 1960 până-n anul 1972, în diferite ascultări (îngrijitor, casier, ghid), timp în care, în perioada 1961-1966, a urmat cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” din Iaşi, luându-şi bacalaureatul în anul 1966.

În anul 1972, prin pensionarea monahiei Marta Lucescu de la Mănăstirea Vatra Moldoviţei, rasofora Olimpiada Pântescu a fost angajată în postul de ghid al mănăstirii, cu binecuvântarea Mitropolitului Iustin Moisescu, la propunerea vrednicului de pomenire Preasfinţitul Părinte Irineu Crăciunaş. Opt ani mai târziu, în 1980, – la doi ani după moartea mamei sale, în 1978, în ziua praznicului Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, 27 iulie –, a fost tunsă în monahism de părintele arhimandrit Tudor Pavlo, cu numele Irina. Naşă de călugărie i-a fost stareţa de vrednică pomenire arhimandrita Magdalena Andronic.

În demnitatea sa de ghid şi casier al Mănăstirii Vatra Moldoviţei – dar şi cea de şofer, la nevoie, pentru aprovizionare – în perioada 1972-1991, împreună cu conducerea mănăstirii de la acea vreme, a coordonat lucrările de refacere a şarpantei corpului de chilii, avariată în urma incendiului din 1972. Tot în acei ani s-a schimbat acoperişul bisericii (1977) şi s-a făcut scara de acces la etajul clisiarniţei, una dintre cele mai frumoase clădiri aflate în incinta vreunei mănăstiri. De asemenea, s-au finalizat lucrările la drenul de captare a apelor pluviale din jurul bisericii şi aleile pietonale din incinta mănăstirii. În plus, sfinţia sa s-a ocupat cu aprovizionarea mănăstirii, având în vedere condiţiile grele în care, în acele vremuri, se găseau alimentele, precum şi de menţinerea relaţiilor cu colaboratorii externi ai mănăstirii.

A slujit Mănăstirea Vatra Moldoviţei în funcțiile amintite în timpul coordonării vieţii de obşte din mănăstire de către patru proestoase: arhimandrita Magdalena Andronic şi stavroforele Cecilia Negrean, Lavrentia Niţă şi Benedicta Tatulici.

Totodată, în discuţiile noastre, îşi amintea cu drag de chipul măicuţelor Macaria Şandru – care împlinea ascultarea de paracliser – şi Filofteia Sumanaru, protopsaltul mănăstirii, acestea două măicuţe remarcându-se prin deosebita dragoste pentru Hristos şi Biserică.

În Mănăstirea Vatra Moldoviţei, măicuţa Irina s-a bucurat de o atenţie duhovnicească sporită din partea părinţilor Antim Azoiţei, Tudor Pavlo, Ioan Ilarion şi Trifon Aloghinoaiei, fără a neglija sfaturile primite de la părintele Teofil, duhovnicul seminarului, ori de la maicile Mănăstirii Agapia, ori pe cele primite de la părintele Calinic, primul ei duhovnic de la Mănăstirea Văratec.

Deopotrivă, sfaturile acestora au rodit în viaţa ei, o viaţă plină de Taboruri, precum şi de Golgotele încercărilor, pe care a început să le urce încă din pruncie. Moartea tatălui la doar 48 ani, a fraţilor şi surorilor, foametea, – când din câţiva pumni de mălai mâncau trei persoane săptămâni în şir –, la care se vor adăuga efectele Decretului 410/1959, moartea mamei şi accidentul de maşină, petrecut în ziua Sfântului Grigorie Decapolitul (20 noiembrie 1981) și din care a scăpat ca prin minune, sunt doar câteva opriri de pe drumul crucii vieții sfinţiei sale.

Seriozitatea, hărnicia, dar şi simţul practic cu care maica ghid şi casier Irina Pântescu şi-a împlinit ascultările timp de un deceniu şi mai bine (1960-1972) la Mănăstirea Golia şi două decenii fără un an (1972-1991) la Mănăstirea Vatra Moldoviţei, după căderea regimului comunist (decembrie 1989), l-au determinat pe vrednicul de pomenire Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor de la acea vreme, să o numească în demnitatea de stareţă a Mănăstirii Voroneţ, ctitoria Binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, redeschisă după 206 ani, răstimp în care fie a fost închisă, fie a funcţionat ca biserică de enorie.

Aşa se face că, la 1 aprilie 1991, maica Irina Pântescu a fost aşezată în jilţul de stareţă, din care odinioară s-a răsfrânt peste lăcaşul ştefanian lumina Sfântului Cuvios Daniil Sihastru, „stareţul de drept şi ocrotitorul, alături de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, al acestei mănăstiri”; cu acest prilej, a fost hirotesită stareţă. Mai târziu, în 1993, la hramul istoric al sfintei mănăstiri – de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, 23 aprilie – a fost hirotesită stavroforă. Rangul bisericesc l-a primit în semn de recunoştinţă din partea chiriarhului locului, atât pentru activitatea sfinţiei sale de până atunci, cât şi pentru cele ce urmau să se realizeze sub directa ei îndrumare la Mănăstirea Voroneţ.

După ce s-a împlinit procedura de predare-primire a întregului ansamblu monastic (biserica, zidurile de incintă şi casa construită de Direcţia Monumentelor istorice), precum şi a obiectelor de patrimoniu, puţine câte s-au mai păstrat, maica stareţă, împreună cu cele două ucenice ale sfinţiei sale, rasoforele Gabriela şi Ecaterina, foste vieţuitoare în Mănăstirea Vatra Moldoviţei, cărora pe parcurs li s-au adăugat multe alte măicuţe, au purces la împlinirea dezideratului de înnoire a ansamblului voroneţian. Prin urmare, după redeschiderea mănăstirii, – pe lângă faptul că s-a sporit viaţa duhovnicească prin slujbele aşezate ca pe vremea şi după rânduiala Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul –, între anii 1993-1997 s-a restaurat pictura interioară a bisericii şi s-a schimbat astereala şi învelitoarea acoperişului, realizându-se un acoperiş cu boruri largi, care să protejeze pictura exterioară. Între anii 2004-2010 şi 2011-2015 s-a construit în incinta mănăstirii, pe vechile temelii, un corp de chilii, cu spaţii generoase pentru muzeu, bibliotecă şi sală de studiu, după planurile arhitectului Virgil Polizu. În anul 1996 s-a construit din lemn, în doar şaptesprezece zile, pe latura de sud, un paraclis pentru slujbele de peste săptămână. Între anii 2004-2006 s-au recondiţionat drenurile pentru captarea şi evacuarea apelor pluviale din incinta mănăstirii şi s-au construit aleile pietonale, iar între anii 1992-1993 s-a construit ferma anexă.

În plus, sfinţia sa a fost implicată – cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor de la acea vreme – în lucrarea sfântă de construire a bisericii din satul copilăriei, Goruni, cu hramul „Sfinţii Ioachim şi Ana”. Biserica a fost construită în amintirea părinţilor sfinţiei sale, precum şi a mamei donatorului terenului bisericii, Ioan Florea.

Activitatea sfinţiei sale – din perioada de dinainte de 1990, dar şi de după – nu a rămas fără ecou, pentru că a primit recunoaştere atât din partea Preşedintelui României, Ion Iliescu, care, la 29 noiembrie 2002, i-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler, și a Președintelui României, Klaus Iohannis, care i-a acordat Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Ofițer, de Ziua Bucovinei – 28 noiembrie 2017, cât şi din partea Preafericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care, la 28 septembrie 2012, i-a conferit Ordinul „Sanctus Stephanus Magnus”, iar cu prilejul înmormântării, Crucea Patriarhală.

În anul 2021, pe 28 septembrie, în semn de recunoştinţă pentru întreaga activitate, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor i-a conferit Ordinul „Crucea Bucovinei”.

Dincolo de această centralizare exhaustivă a faptelor ei virtuoase, care o vor înveşnici Aici şi Dincolo, maica proinstareţă Irina Pântescu – ca om – era o persoană de caracter, mereu dispusă să îşi ajute spiritual şi material semenii. Ca stareţă, sfinţia sa îşi iubea obştea, investind fără zgârcenie în formarea spirituală şi culturală a măicuţelor. De altfel, după cum ea însăşi mărturisea: „Împlinirea şi mulţumirea sufletească a măicuţelor este împlinirea şi mulţumirea sufletească a mea”.

După retragerea din scaunul stăreţesc, maica proinstareţă Irina Pântescu a continuat lucrarea Bisericii susţinând-o cu toată fiinţa pe noua stareţă, stavrofora Gabriela Platon, ucenica sa, în continuarea proiectelor.

Stavrofora Irina G. Pântescu este un nume despre care s-a scris şi încă se va mai scrie şi după strămutarea sa la cele veşnice. Şi aceasta pentru că, începând cu anii 1991, istoria Mănăstirii Voroneţ se împletește cu acest nume.

Întru cinstirea smerită şi recunoscătoare a faptelor virtuoase, care i-au înnobilat viaţa şi sufletul măicuţei, aşa cum le plăcea maicilor să-i spună, cu ani în urmă, în 2016 i-a fost dedicat un Florilegiu de evocări, apărut la Editura Doxologia sub titlul Sfânta Mănăstire Voroneţ. Un sfert de veac de la reînfiinţare, în care şi-au încrustat numele sub titlurile articolelor ce îl alcătuiesc toţi cei care au cunoscut-o şi iubit-o, vrând prin aceasta să arate că încă mai există oaze, unde buretele nepăsării nu trece peste trudnicia oamenilor aleşi, adică a acelor oameni care – prin personalitatea şi prin faptele lor – rămân un viu izvor, ce nu încetează vreodată să dăruiască prospeţime duhovnicească.

Dumnezeu să o ierte!

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.