Sfinții Apostoli Petru și Pavel – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Biserica a rânduit un post înaintea prăznuirii Sfinţilor Apostoli, amintindu-ne de postul pe care aceşti verhovnici l-au ţinut înaintea luării unei hotărâri importante, arătându-se întotdeauna flămânzi numai de Cuvântul lui Dumnezeu. În vechime se numea Postul Cincizecimii, în amintirea darurilor Sfântului Duh pogorâte peste Sfinţii Apostoli. Deşi la început era ţinut doar de monahi, ulterior a fost preluat în întreaga Biserică.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Primirea sfârşitului mucenicesc de către Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel a fost prăznuită încă din secolul al II-lea, însă la date diferite în Apus şi Răsărit.

În Martirologiul siriac, sărbătoarea este trecută pe 28 decembrie; armenii îi serbează pe 27 decembrie, iar nestorienii în a doua vineri după Botezul Domnului. La Roma, cei doi verhovnici ai Sfinţilor Apostoli erau sărbătoriţi la 29 iunie încă din secolul al III-lea.

Sfântul Apostol Petru – pe numele său originar Simon, nume specific evreiesc (Fapte 15, 14; II Petru 1, 1) – era de neam iudeu, fiul lui Iona (Matei 16, 17) din Betsaida Galileei, o localitate în care influenţa elenistă se resimţea puternic (Ioan 1, 44).

Ulterior, Simon s-a stabilit în Capernaum (Marcu 1, 21), unde s-a şi căsătorit (Marcu 1, 30); potrivit unei tradiții, soția sa era fiica lui Aristobul, fratele Sfântului Apostol Barnaba, și au avut doi copii, un băiat şi o fată. Ba chiar într-una dintre călătoriile misionare a fost însoţit de soţia sa (I Corinteni 9, 5).

Nu a absolvit vreo şcoală, ci era considerat „om fără carte şi simplu” (cf. Fapte 4, 13); pescar de meserie, ştia doar să scrie şi să citească. Legea lui Moise, ca posibilitate de interpretare, îi era străină, deşi frecventa cu regularitate sinagoga (Fapte 4, 13). Vorbea aramaica (Marcu 14, 70), însă cu accent provincial. El s-a numărat – alături de Andrei, fratele său, şi de fiii lui Zevedeu, Ioan şi Iacov – printre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul (Fapte 1, 21-22). Desigur, a fost unul dintre martorii care au participat la Botezul Mântuitorului în Iordan.

După ce Sfântul Ioan a fost închis de Irod Antipa, Iisus, mergând pe malul Ghenizaretului, i-a văzut pe cei doi fraţi, Petru şi Andrei, aruncând mrejele în apă şi le-a spus: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” (Matei 4, 19). Dimensiunea chemării cuprinsă în rostirea acestor vorbe le va fi descoperită prin intermediul pescuirii minunate.

Întâlnirea cu Iisus Hristos reprezintă un moment esenţial al vieţii sale. Privindu-l, Iisus i-a spus: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte Petru – piatră).” (Ioan 1, 42). De statornicia pietrei a fost legată mărturia lui Dumnezeu faţă de Avraam: „În munte Domnul Se arată” (Facerea 22, 14), după ce a cercat credinţa lui în muntele din „pământul Moria” (Facerea 22, 2); de fapt, acesta este locul unde se va ridica mai târziu Templul lui Solomon.

Adesea, Sfântul Evanghelist Ioan îl numeşte Simon-Petru; Sfântul Marcu îl numeşte când Simon, când Petru. În listele cu numele apostolilor, figurează primul; adică era lider, şi probabil că aceasta îl îndreptăţea ca de multe ori să vorbească în numele celorlalţi. Întâietatea se poate să se fi datorat şi faptului că era mai în vârstă decât ceilalţi.

Ca lider, Sfântul Apostol Petru s-a manifestat şi pe drumul dintre Betsaida şi Cezareea lui Filip, când Hristos i-a întrebat pe Sfinţii Apostoli cine cred că este El. Petru, în numele tuturor, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16). Pentru acest răspuns izvorât din taina credinţei sale, Hristos i-a zis: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor; şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.” (Matei 16, 17-19).

Piatra este credinţa mărturisită de Petru și nu persoana lui; este credinţa în Hristos Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Aceasta era implicit credinţa fiecărui ucenic în parte. Este credinţa lor în Hristos (Efeseni 2, 20), credință care devine temelie a Bisericii. Biserica nu trebuie zidită oricum, ci pe mărturia Sfinţilor Apostoli. Şi dacă fariseii au încuiat uşa Împărăţiei cerurilor, Sfântul Apostol Petru primeşte cheile – şi odată cu el toţi ucenicii – pentru a o redeschide; iar aceste chei sunt însoţite de puterea de a lega şi a dezlega păcatele (Matei 18, 18).

Din acest motiv, în unele icoane Sfântul Petru apare ţinând – în numele Sfinţilor Apostoli – niște chei în mână. Mântuitorul i-a încredinţat lui, dar şi celorlalţi ucenici ai Săi, cheile Împărăţiei cerurilor (cf. Matei 16, 19; Matei 18, 18; Ioan 20, 22-23); prin aceste chei se înţelege puterea de a ierta păcatele, fără de care nimeni nu poate intra în Rai.

Și în alte ocazii lui Petru i se acordă un loc preferenţial. În seara Cinei celei de Taină, Hristos i-a spus: „Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta. Și tu, oarecând întorcându-te, întărește pe frații tăi.” (Luca 22, 31-32). Hristos îi anticipă atât căderea, cât și rolul său de misionar, de păstor. Iată îngăduința lui Dumnezeu față de cel despre care știa că se va poticni în credință, dar se va ridica prin pocăință!

Aşa se face că Sfântul Petru, înainte de Cincizecime, a preluat conducerea grupului Sfinţilor Apostoli, adunaţi pentru a-l alege pe cel care urma să ia cinstea din care căzuse Iuda, adică pe Matia (Fapte 1, 15). Iar după Cincizecime a fost predicatorul principal (Fapte 2, 14) şi purtătorul de cuvânt al Sfinţilor Apostoli înaintea autorităţilor iudaice (Fapte 4, 8), atribuindu-i-se puteri extraordinare, precum tămăduirea bolnavilor sau învierea morţilor. Până şi umbra lui era tămăduitoare (Fapte 5, 15).

El este primul dintre Sfinţii Apostoli care va pleca în misiune însoţit de Ioan: „Iar Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi Ioan” (Fapte 8, 14); de asemenea, el este primul care merge în misiune „pe la toţi” care erau în Lida (Fapte 9, 32) şi în Cezareea Palestinei (Fapte 10, 1). Tot Sfântul Apostol Petru este primul care a botezat pe cei dintre neamuri – „când am început eu să vorbesc, Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca şi peste noi la început” (Fapte 11, 15) – şi cel care a condus timp de 14 ani Biserica din Ierusalim (30 – 43/44 d.Hr.), aşa cum va declara el însuși la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (15, 7): „Voi ştiţi că din primele zile Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă”.

Apostolii, în acea vreme, desfăşurau o activitate itinerantă. Aşa se explică faptul că Sfântul Iacov, ruda Domnului, a deţinut preşedinţia sinodului. Din cauza persecuţiilor, după anul 44, Sfântul Apostol Petru a plecat „în alt loc” (Fapte 12, 17), Sfântul Iacov preluând conducerea Bisericii din Ierusalim. Altfel, nu am înţelege de ce la Sinodul Apostolic a luat cuvântul Sfântul Iacov cel Mic – pentru că Sfântul Iacov cel Mare fusese ucis în vremea lui Irod Agripa (Fapte 12, 1-2) – care a luat apărarea lui Pavel şi Barnaba: „Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă! Simon a mărturisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său. […] De aceea, eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce dintre neamuri se întorc la Dumnezeu, ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de (animale) sugrumate şi de sânge.” (Fapte 15, 13-14 şi 19-20).

După plecarea sa din Ierusalim, dovezile istorice ni-l prezintă pe Petru în călătorii misionare în nordul Asiei Mici: Pont, Galatia, Capadocia, Bitinia (I Petru 1, 1). Cu toate acestea, participă, cum am spus, la Sinodul de la Ierusalim (Fapte 15, 7).

Din Faptele lui Petru – o scriere apocrifă – aflăm că în jurul anului 60 Sfântul Petru se afla la Roma. Se pare că, din cauza nenumăratelor tensiuni, Roma era numită Babilon (Apocalipsa 14, 8). Acolo, Sfântul Petru a scris cele două Epistole soborniceşti. În prima epistolă, apostolul se adresează creştinilor răspândiţi printre păgânii din provinciile nordice ale Asiei Mici, îndemnându-i: „Cei ce sunteți păziți cu puterea lui Dumnezeu, prin credință, spre mântuire […] Întru aceasta vă bucurați, măcar că acum ar trebui să fiți triști, încercați fiind de multe feluri de ispite pentru puțină vreme, pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preț decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă și spre cinste la arătarea lui Iisus Hristos […] dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor” (I Petru 1, 5-9). Și iarăși: „Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalțe la timpul cuvenit. Lăsați-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.” (I Petru 5, 6-7).

Totodată, dă sfaturi preoţilor cum să păstorească pe credincioşi (I Petru 5, 1-4). El Îl numeşte pe Mântuitorul „Păstorul” (I Petru 2, 25), dar şi „Mai-Marele păstorilor” (I Petru 5, 4).

Sfântul Apostol Petru le recomandă tuturor să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru renaşterea spirituală primită prin Botez şi pentru mântuirea primită din preamarea iubire a Preasfintei Treimi, precum şi pentru nădejdea moştenirii Împărăţiei cerurilor (1, 2-4). Numai având în vedere aceste bunuri dăruite de Dumnezeu ei pot să suporte toate suferinţele şi încercările, prin care îşi întăresc credinţa şi se fac „părtaşi dumnezeieştii firi” (II Petru 1, 4).

În cea de-a doua epistolă, Sfântul Apostol Petru, simţindu-și sfârşitul aproape, le dă sfaturi cu privire la învăţăturile ereticilor despre cea de-a doua venire a lui Hristos: „Întâi, trebuie să ştiţi că în zilele cele de apoi vor veni cu batjocură batjocoritori care vor umbla după poftele lor.” (II Petru 3, 3).

În timpul persecuţiei lui Nero (care a durat între anii 64 și 68 d.Hr.), la Roma, Sfântul Apostol Petru şi-a găsit sfârşitul, fără a se cunoaște cu certitudine anul, prin răstignire cu capul în jos, pecetluind cu sângele său credinţa în Iisus Hristos. Astfel, şi-a răscumpărat vina legată de întreita lepădare de Hristos, care l-a urmărit toată viaţa.

Cât despre celălalt apostol prăznuit astăzi, Sfântul Apostol Pavel, știm că s-a născut în Tarsul Ciliciei. La fel ca tatăl său, era cetăţean roman (Fapte 16, 37), de origine evreiască, şi se trăgea din seminţia lui Veniamin (Romani 11, 1).

Fericitul Ieronim spune că strămoşii lui Pavel ar fi fost originari din Galileea. La circumcizie, pe lângă numele evreiesc Saul i s-a pus şi unul roman, Pavel (lat. Paulus). Nu se cunoaşte anul naşterii sale. Formarea sa intelectuală a început în casa părintească, în limba aramaică, după care, la doisprezece ani, a fost trimis la Ierusalim pentru a învăţa teologia rabinică, avându-l ca profesor pe Gamaliel. Acolo, pe lângă interpretările Legii, a învăţat şi meseria de ţesător de corturi (Fapte 18, 3).

Printre colegii şi prietenii săi s-a numărat Barnaba, cel care va deveni unul dintre apostolii lui Hristos și un apropiat colaborator al său. Din lucrarea apocrifă Faptele lui Pavel şi ale Teclei aflăm: „Pavel era un om mic de statură, cu păr nu prea bogat, cu picioarele strâmbe, suferind (cf. II Corinteni 12, 7), cu sprâncene care se împreunau, cu un nas oarecum coroiat, dar plin de graţie; uneori avea înfăţişarea unui om, iar alteori avea faţa unui înger”.

Prima menţiune despre Saul – Pavel în Noul Testament apare în Fapte 7, 58, când participă la martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan, în calitate de judecător de instrucţie, adică un fel de procuror al Sinedriului (Fapte 8, 1). Își va asuma prigonirea creştinilor din Ierusalim şi din împrejurimi, „suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului” (Fapte 9, 1), mai ales că primise din partea marelui arhiereu autoritatea de a-i urmări pe creştini până în Damasc, dincolo de graniţele Palestinei (Fapte 9, 2).

Dumnezeu, văzând în el, dincolo de foamea de a ucide, un „vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a regilor şi a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 15), l-a chemat în mod minunat la apostolat, în timp ce se îndrepta spre Damasc. Şi aşa se face că în timpul călătoriei „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu Îl prigoneşti.” (Fapte 9, 3-5).

Iisus îi va porunci să meargă în cetate, căci acolo va afla ce trebuie să facă (Fapte 9, 6). În urma acestei viziuni, Saul a orbit, fiind condus de mână până în oraş, unde va petrece trei zile postind, căindu-se din adâncul sufletului şi rugându-se neîncetat lui Dumnezeu. În a treia zi a venit la el Sfântul Apostol Anania (Fapte 9, 10-12) care, punându-şi mâinile peste el, i-a redat vederea şi l-a botezat (Fapte 9, 18). Aceasta se întâmpla pe la anul 34-35. Şi îndată Pavel s-a umplut de Duh Sfânt, începând să-L propovăduiască pe Hristos în Damasc. După ce a predicat un timp în Damasc, „câteva zile” (Fapte 9, 19-20), a plecat în Arabia (Galateni 1, 17-18), unde a stat trei ani, fiind iniţiat în tainele Evangheliei de Însuşi Iisus Hristos prin descoperire de sus (cf. Galateni 1, 11-12), ca şi ceilalţi apostoli. După trei ani revine în Damasc şi-L predică pe Hristos cu entuziasm, până când iudeii au decis să-l omoare (Fapte 9, 23), fiind în cele din urmă salvat de creştini (Fapte 9, 24-25). El, care se arătase prigonitorul lui Hristos, devenise propovăduitorul Învierii Fiului lui Dumnezeu (Galateni 1, 17-18; Fapte 9, 20).

Din cauza presiunii iudeilor, mâniaţi de convertirea sa, Sfântul Apostol Pavel a fost nevoit să plece spre Ierusalim, pentru a primi recunoaşterea celorlalţi Sfinţi Apostoli. La Ierusalim a fost primit cu reticenţă (Fapte 9, 26), rămânând doar două săptămâni, din cauza furiei eleniştilor. Ca să scape de ei, Sfântul Pavel s-a retras în Tarsul natal (Fapte 9, 30), unde va rămâne zece ani. Însă la rugămintea lui Barnaba, Sfântul Pavel a plecat în Antiohia ca să-l ajute în misiunea sa de propovăduire a Evangheliei printre neamuri (Fapte 11, 22, 25-26). Împreună cu Barnaba, a predicat mai întâi în Antiohia, timp de un an, apoi s-a întors la Ierusalim, în jurul anului 45 d.Hr., şi iarăși în Antiohia, de unde a plecat în prima călătorie. Sinodul Apostolic s-a desfăşurat după prima călătorie misionară (49-50).

Este anul ce marchează începutul marilor călătorii misionare, – prima: 45-48; a doua: 51-54; a treia: 54-58, – în cursul cărora Sfântul Apostol Pavel va străbate un vast teritoriu (Fapte 13, 13-14): Cipru, Creta, Malta, Asia Mică, Grecia, Macedonia, Italia şi va suferi numeroase chinuri, mai ales de la conaţionalii săi (II Corinteni 11, 23-24), dar şi întemniţări.

El va trimite comunităţilor în care L-a predicat pe Hristos şi a organizat Biserici locale diferite scrisori (epistole), scrise sub influenţa momentului, în care trasează diverse norme de conduită creştină şi fixează liniile teologiei sale. Din conţinutul acestor epistole se poate remarca faptul că era un iudeu elenist, cu vederi universaliste. După o intensă activitate, – aşa cum el însuşi a spus că „m-am ostenit mai mult decât ei toţi” (I Corinteni 15, 10), încercând „tot gândul (să) îl robim spre ascultarea lui Hristos” (II Corinteni 10, 5) –, Sfântul Apostol Pavel a fost închis în Cezareea Palestinei, timp de doi ani, fiind apoi transferat la Roma, după ce a făcut uz de calitatea sa de cetăţean roman.

După alţi doi ani, în jurul anului 60 d.Hr., el a fost eliberat. Deşi nu se ştie cu siguranţă ce a făcut până în momentul morţii sale, s-a emis ipoteza că şi-ar fi continuat misiunea în Galia şi Spania; nu există totuși niciun document care să certifice acest lucru. Epistolele către Tit şi Timotei situează ultimii ani ai lui Pavel în Asia, aceasta fiind perioada de dinainte de ultima arestare; nu se cunosc circumstanţele arestării sale, petrecută la Efes cel mai probabil, de unde a fost trimis la Roma.

Interesant rămâne cuvântul adresat romanilor: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? […] Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 35, 38-39).

După ce a băut paharul tuturor necazurilor şi al amărăciunilor, aşa cum el însuşi le spunea corintenilor: „În închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte (condamnat, n.n.) adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori ori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși; în osteneală și în trudă, în privegheri adeseori, în foame și în sete, în posturi de multe ori, în frig și în lipsă de haine.” (II Corinteni 11, 23-27), a fost condamnat la moarte prin decapitare, în anul 67 sau 68, în urma acuzaţiilor de vrăjitorie care i-au fost aduse în mod mișelesc, rugându-se ca odinioară Hristos: „Tată, în mâinile Tale Îmi dau Duhul…” Sabia cu care a fost decapitat îl însoţeşte în icoană, sugerând propovăduirea plină de râvnă a Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi puterea şi lucrarea Evangheliei pe care a propovăduit-o în rândul neamurilor.

După o viaţă pusă în slujba Evangheliei, Sfinţii Apostoli stau acum „înaintea Tronului și înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veșminte albe și având în mână ramuri de finic”, după cum ne asigură Apocalipsa 7, 9.

Biserica a rânduit un post înaintea prăznuirii Sfinţilor Apostoli, amintindu-ne de postul pe care aceşti verhovnici l-au ţinut înaintea luării unei hotărâri importante, arătându-se întotdeauna flămânzi numai de Cuvântul lui Dumnezeu.

În vechime se numea Postul Cincizecimii, în amintirea darurilor Sfântului Duh pogorâte peste Sfinţii Apostoli. Acest post este menţionat în Constituţiile Apostolice, precum şi de Sfinţii Atanasie cel Mare, Teodoret de Cyr şi papa Leon cel Mare. Deşi la început era ţinut doar de monahi, ulterior a fost preluat în întreaga Biserică. Durata acestui post depinde de sărbătoarea Sfintelor Paşti, care poate cădea între 4 aprilie şi 8 mai. În Biserica Romano-Catolică se posteşte doar o singură zi, în ajunul sărbătorii.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 10 iunie 2015, a hotărât ca în situaţia anilor în care, în baza calculelor Pascaliei, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel ar avea o perioadă de 3 zile sau mai puţin, trebuie să fie stabilit la o perioadă de cel puţin 7 zile. În consecinţă, acest post, începând cu anul 2017, oscilează între minim 7 şi maxim 28 de zile.

Site-ul Arhiepiscopiasucevei.ro utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.arhiepiscopiasucevei.ro. Întrucât din 25 mai 2018 a intrat în vigoare noua directivă europeană privind securitatea datelor (Regulamentul GDPR), înainte de a continua navigarea pe website-ul nostru te rugăm să citești conținutul Politicii de Cookie şi a Politicii de Confidențialitate.