Citind acest text și alte texte asemănătoare, cum ar fi cele de la Levitic 19,4; 26,1; Deuteronom 4,16; 5, 8; Psalmi 96,7, prin care Dumnezeu interzice cu desăvârșire închinarea la „chipuri cioplite” sau la diferite „înfățișări” și „asemănări” cu realități personale sau impersonale, văzute sau închipuite de mintea omenească, pot apărea în mod firesc diferite întrebări: Există vreo contradicție între aceste texte biblice și zugrăvirea Sfintelor Icoane? Interzice Dumnezeu închinarea la Sfintele Icoane? Oare aceste obiecte de cult, pe care noi le cinstim, intră în această categorie, a realităților în fața cărora este interzis să te închini?
Pentru a răspunde acestor întrebări este necesar, mai întâi, să analizăm comparativ aceste texte cu alte texte din Vechiul Testament, care amintesc despre alte porunci date de Dumnezeu poporului Său: „Apoi să faci doi heruvimi de aur – îi spune lui Moise, alesul Său – … Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului (chivotului). Și heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor. (Ieșire 25 ,18-20), sau, în alt loc: „Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă (Ieșire 26,31). Și iarăși, când Solomon zidește Templul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură consemnează: Şi a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi de lemn de măslin, înalţi de zece coţi. … Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului… (III Regi 6, 23-29).
Au căzut Moise sau Solomon în idolatrie, respectând porunca lui Dumnezeu și confecționând acești heruvimi? Se contrazice Dumnezeu, prin poruncile date de El Însuși? Bineînțeles că nu. Și totuși care este diferența între idolii de care poporul trebuia să se ferească cu desăvârșire și heruvimii amintiți?
Răspunsul îl putem înțelege tot din paginile Sfintei Scripturi. Închinarea la idoli, de exemplu închinarea la vițelul de aur făurit de poporul ales cât timp Moise nu era cu ei (Ieșire 32,1-4), înlocuia închinarea la Adevăratul Dumnezeu, fapt evidențiat clar în Sfânta Scriptură: „a făcut un vițel turnat și l-a cioplit (Aaron) cu dalta. Iar ei (isreaeliții) au zis: „Iată Israele, dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului” (Ieșire 32,4). Prin închinarea la idoli, omul își întoarce privirea dinspre Dumnezeu, spre idoli: „Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios – ne spune textul Scripturii – cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Romani 1, 23). Heruvimii amintiți, departe de a înlocui închinarea la Dumnezeu, chiar aminteau de El: „acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului Legii, Mă voi descoperi ție – spune Dumnezeu lui Moise – și-ți voi grăi de toate câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel” (Ieșire 25, 22).
În concluzie, textul biblic supus analizei oprește închinarea la idoli (idolatria) și nu este în contradicție cu textele care vorbesc despre heruvimii care aminteau de Dumnezeu. O mărturie în plus o reprezintă gestul lui Iosua, urmașul lui Moise, care supărat din cauza neascultării poporului față de poruncile lui Dumnezeu, „şi-a sfâşiat veşmintele sale, a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului (pe capacul căruia erau heruvimii) şi a stat aşa până seara şi el şi bătrânii lui Israel şi şi-au presărat pulbere pe capetele lor (Iosua 7,6)”. Elnu săvârșește idolatrie. Deși se închină în fața chivotului, el este conștient că se închină în fața lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi răspunde (Iosua 7,10).
Icoana nu-L substituie pe Dumnezeu, ci, dimpotrivă îl apropie pe om de Dumnezeu. Nu este asemenea unei perdele care Îl acoperă pe Dumnezeu, ci este asemenea unei ferestre care ni-L descoperă mai bine pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, asemenea unei porți, care ne deschide drumul spre Dumnezeu.
Întruparea Mântuitorului constituie fundamentul de nezdruncinat al folosirii Sfintelor Icoane. Dumnezeu „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui” (Ioan 1, 14); „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7). Sfinții Apostoli și urmașii lor ne-au vestit ceea „ce era de la început, ce am auzit – după cuvântul Sfântului Evanghelist Ioan – ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii … ca (primind vestea) şi voi să aveţi împărtăşire cu noi.” (I Ioan 1, 1-3). Ei L-au vestit pe Dumnezeu Întrupat, Cel văzut de către ei, fie prin cuvânt, fie prin imagine, adică prin Icoană. Astfel, Icoanele nu sunt idoli, pentru că Îl aduc în fața ochilor, a minții și inimii noastre pe Dumnezeu; sunt „expresii ale inexprimabilului”.[1]
Închinându-ne Sfintelor Icoane nu ne închinăm materiei din care sunt confecționate, ci ne închinăm lui Dumnezeu Cel înfățișat în Icoană. Stând în genunchi în fața Sfintelor Icoane, știm că stăm în fața lui Dumnezeu. Sărutându-le și cinstindu-le știm că Îl cinstim pe Dumnezeu, pe Maica Domnului sau pe sfântul zugrăvit în icoană, căci și purtând sau îmbrățișând uneori o fotografie a unei persoane dragi, care nu mai este lângă noi, nu prețuim o bucată de hârtie, ci persoana celui drag, pe care îl simțim mai aproape prin chipul înfățișat.
[1] IPS Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Icoanele – imagini văzute ale Nevăzutului. Predică la Duminica Ortodoxiei, https://www.arhiepiscopiasucevei.ro.
