Cele mai vechi icoane ale Sfântului Dimitrie se află în biserica dedicată lui în Tesalonic; mozaicurile din secolele V-VII, parţial conservate, parţial reconstituite, îl reprezintă pe Sfântul Dimitrie într-o varietate de contexte: alături de copii, uneori împreună cu mamele lor, în postura de apărător al celor slabi; cu un înger aşezându-i o coroană pe cap (cele de la sfârşitul secolului al V-lea, începutul secolului al VI-lea); alături de autorităţile civile şi bisericeşti, care aduc daruri bisericii sale (cele din secolul al VII-lea). De altfel, tesalonicenii au o evlavie deosebită pentru ocrotitorul lor, considerând că Sfântul Dimitrie este cel care i-a apărat în timpul atacurilor slavilor, bulgarilor, arabilor, saracinilor şi ale altor popoare, motiv pentru care în unele icoane este reprezentat oraşul Tesalonic în fundal. Mai mult, eliberarea Tesalonicului în timpul războaielor balcanice din 1912 s-a petrecut chiar de ziua Sfântului Dimitrie.
Iubiţi cititori şi cititoare,
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a suferit martiriul în jurul anului 300, în timpul împăratului Diocleţian (284-305).
Dacă în viaţa militară Diocleţian s-a remarcat prin victoria asupra perşilor (297-298), care constituiau o ameninţare continuă la adresa Imperiului Roman, în viaţa religioasă s-a remarcat prin încercarea de a reactiva cultul lui Jupiter, care a devenit obligatoriu în întreg imperiul.
Acest lucru a condus în mod inevitabil la promulgarea a patru edicte anticreştine, între anii 303-304, declanşându-se astfel cea mai mare persecuţie a Creştinismului din istoria Imperiului Roman. La Nicomidia, în 302, Diocleţian şi Galeriu au hotărât suprimarea Creştinismului în întreg imperiul.
Eusebiu de Cezareea, în Istoria bisericească VIII, 2, spune că s-a început cu catedrala din Nicomidia care, după ce a fost prădată de toate bunurile sale, a fost dărâmată în ziua de 23 februarie 303. În ziua următoare, pe 24 februarie 303, a fost proclamat primul edict, care prevedea dărâmarea lăcaşurilor de cult, arderea cărţilor şi interzicerea adunărilor crştinilor.
Edictul a fost aplicat cu stricteţe de Cezarul Galeriu şi de Augustul Maximian Herculius; Augustul Diocleţian şi Cezarul Constanţiu Chlor au luat doar sporadic câteva măsuri mai aspre. Acest prim edict a fost urmat de alte trei; cel de-al doilea, publicat în aprilie 303, lovea în special în cler, prevăzând arestarea episcopilor, preoţilor, diaconilor şi citeţilor, precum şi uciderea lor în cazul în care nu apostaziau.
Al treilea, publicat la 27 septembrie 303, întărea prevederile edictului din aprilie, lovind tot în cler; slujitorii bisericeşti care refuzau apostazia urmau să fie supuşi la numeroase torturi.
Cel de-al patrulea edict a fost emis în primăvara anului 304, fiind şi cel mai aspru, întrucât îi viza pe toţi creştinii, clerici sau laici. În urma acestui ultim edict s-au înregistrat multe apostazieri, dar şi multe martirizări în aproape toate provinciile imperiului. În Frigia edictul a fost aplicat cu atâta stricteţe, încât un orăşel locuit numai de creştini a fost ars din temelii, iar locuitorii au fost masacraţi, inclusiv femeile şi copiii.
Între martirii ce au suferit în anul 303 se înscriu episcopul Antim al Nicomidiei, tânăra Varvara, la Eliopol – Egipt, medicii Cosma şi Damian, în Cilicia, tânăra Marina, în Antiohia Pisidiei, Gheorghe şi Doroteea, în Capadocia, fecioarele Agapi, Irina şi Hionia, în Tesalonic, Chiril, Chindeas şi Tasios-Dasius, la Axiopolis (Cernavodă), precum şi Dasius de Durostorum (20 noiembrie 303, probabil Tasius din Axiopolis).
În primăvara anului 304, lor li s-au adăugat alţi numeroşi martiri, între care preotul Montanus şi soţia sa, Maxima (26 martie 304), episcopul Irineu de Sirmium (6 aprilie 304), diaconul său, Dimitrie (9 aprilie 304), Secundus (15-20 iulie 304), Basilla, Anastasia (25 octombrie 304), episcopul Victorin de Poetovio (2 noiembrie 304), precum şi Zotticos, Attalos, Kamasis şi Filippos de la Niculiţel, înţeleapta Ecaterina, din Alexandria (?304) şi alţii.
Cultul Sfântului Dimitrie s-a răspândit mai ales după Edictul de la Milan (313), prin care împăratul Constantin a acordat libertate religioasă Creştinismului.
Eminentul istoric Hippolyte Delehaye, plecând de la observaţia că Breviarul siriac (362), ce prezintă listele martirilor din principalele centre creştine răsăritene, nu menţionează un mucenic Dimitrie în Tesalonic, cu ziua de pomenire 26 octombrie, îl identifică, prin urmare, cu diaconul episcopului Irineu de Sirmium, martirizat la 6 aprilie 304, din ordinul guvernatorului Probus al Illyricului, şi care, trei zile mai târziu, la 9 aprilie 304, a fost şi el martirizat, tot în cetatea Sirmium, fiind pomenit de martirologiul amintit mai sus la 9 aprilie.
Acelaşi istoric explică şi amploarea pe care o ia cultul Sfântului Dimitrie în Tesalonic prin mutarea moaştelor sale din oraşul în care a pătimit, Sirmium, în metropola grecească Tesalonic, la începutul secolului al V-lea.
Astfel, se argumentează destul de logic şi localizarea neobişnuită a bisericii Sfântului Dimitrie în centrul oraşului, considerându-se că a fost ridicată după proclamarea libertăţii de exprimare a Creştinismului; acest lucru nu ar fi fost posibil la începutul secolului al IV-lea. Din moment ce romanii nu permiteau existenţa mormintelor în perimetrul zidurilor, creştinii şi-au înmormântat întotdeauna martirii în cimitire amenajate în afara oraşelor, adică dincolo de ziduri; şi tot acolo au apărut şi primele martirioane, lăcaşuri în care se aducea prinosul de laudă şi jertfă mucenicilor lui Dumnezeu. Prin urmare, presupunerea că biserica Sfântului Dimitrie nu a fost ridicată pe locul original al pătimirii sau mormântului său are un fundament istoric.
Totuşi, ipoteza lui Hippolyte Delehaye are şi un dezavantaj major. Nu explică de ce cultul diaconului Dimitrie s-a dezvoltat ulterior în cultul militarului Dimitrie, aşa cum atestă cele patru variante de sinaxare alcătuite în secolele următoare: trei variante mai scurte, două greceşti – o viaţă anonimă (Bibliotheca Hagiographica Graeca 496) şi cea alcătuită de patriarhul Fotie al Constantinopolului, în lucrarea sa Bibliotheca, datând din 855 – şi una în limba latină (Bibliotheca Hagiographica Latina 2122), cunoscută şi drept Passio Prima, pe care Anastasie Bibliotecarul a trimis-o regelui Carol cel Pleşuv în 876, şi o variantă mai lungă, reprezentată de un text grecesc anonim (Bibliotheca Hagiographica Graeca 497), cunoscută şi drept Passio Altera.
În Passio Prima se spune că Sfântul Dimitrie era un bărbat renumit prin cultura şi viaţa lui demnă. Cezarul Galeriu l-a numit proconsul în Grecia, dar, aflând că este creştin, l-a supus unor chinuri îngrozitoare. Nereuşind să-l abată de la credinţa sa, l-ar fi străpuns el însuşi cu lancea.
În Passio Altera, biografia sa a fost îmbogăţită cu noi amănunte, întrucât cultul său s-a dezvoltat tot mai mult, mai ales datorită darului facerii de minuni al moaştelor sale. Astfel, se spune că s-a născut într-o familie nobilă de macedoneni din Tesalonic, fiind botezat creştin de către părinţii săi. Datorită calităţilor sale, a fost numit guvernator al Tesalonicului, urmând tatălui său. Mărturisindu-şi făţiş credinţa, a fost întemniţat din porunca împăratului, în speranţa că va renega credinţa sa în Hristos. Deşi se afla în închisoare, Sfântul Dimitrie a continuat să-L mărturisească pe Hristos şi să condamne închinarea la idoli, încât mulţi se adunau să îl asculte. Pentru a-i pedepsi pe creştini, care erau din ce în ce mai numeroşi, împăratul a organizat mai multe lupte între gladiatori bine pregătiţi şi creştini. Nefiind antrenaţi, aceştia erau victime sigure. Un tânăr creştin, pe nume Nestor, întristat de crimele gladiatorului Lie, favoritul împăratului, a cerut Sfântului Dimitrie să se roage şi să-l binecuvânteze, pentru a-l birui pe Lie. Făcându-i semnul Sfintei Cruci pe frunte, Sfântul Dimitrie i-a spus lui Nestor: „Du-te, pe Lie îl vei birui şi pe Hristos Îl vei mărturisi”. Acest lucru s-a şi întâmplat, căci Nestor, făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi spunând: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”, a reuşit să-l înfrângă şi să-l străpungă cu lancea pe Lie.
Atunci împăratul, înfuriat de moartea favoritului său, a poruncit să i se taie capul lui Nestor, iar Sfântul Dimitrie să fie străpuns cu suliţele. Tradiţia mai spune că, în locul sângelui, din trupul Sfântul Dimitrie a început să izvorască mir frumos mirositor şi tămăduitor de boli.
În Passio Altera se spune că slujitorul său, Lup, a reuşit să ia orarul (veşmânt purtat de diaconi) şi inelul său, muiate în sângele mucenicului, cu care a vindecat mai multe persoane. Din acest motiv, împăratul Maximian a poruncit să i se taie capul (Sfântul Mucenic Lup este pomenit la 23 august). Din păcate, această versiune a vieţii Sfântului Mucenic Dimitrie nu prezintă ce s-a întâmplat cu aceste două relicve după moartea martirică a credinciosului Lup. Orarul apare însă pentru a doua oară, atunci când prefectul Leontie, vindecat de boala sa, îndreptându-se spre Illyric, a dorit să ia cu sine o părticică din moaştele mucenicului, dar acesta i-a permis să ia doar mantia sa şi o parte din orarul ce fusese muiat în sângele său. Aşezându-le într-o casetă de argint, Leontie le-a dăruit Bisericii „Sfântul Dimitrie” din Sirmium, pe care se pare că, din evlavie faţă de sfânt, a restaurat-o şi înfrumuseţat-o, fapt ce a dat un nou avânt cultului Sfântului Dimitrie în această cetate.
În istoria hagiografică mai există o menţiune privitoare la existenţa a două astfel de relicve, un orar şi un inel, aparţinând unor mucenici militari din Calagurris (Spania), Emeterius şi Chelidonius, detaliu consemnat de poetul Prudentius în poemul său Peristephanon.
Moaştele Sfântului Dimitrie au rămas în biserica din Tesalonic până în 1185, când au fost luate de soldaţii normanzi. Ele au revenit în Tesalonic în 1980, fiind aşezate în catedrala închinată Sfântului Dimitrie, probabil cea mai mare şi cea mai frumoasă biserică din Grecia. Cele mai vechi icoane ale Sfântului Dimitrie se află în această biserică; mozaicurile din secolele V-VII, parţial conservate, parţial reconstituite, îl reprezintă pe Sfântul Dimitrie într-o varietate de contexte: alături de copii, uneori împreună cu mamele lor, în postura de apărător al celor slabi; cu un înger aşezându-i o coroană pe cap (cele de la sfârşitul secolului al V-lea, începutul secolului al VI-lea); alături de autorităţile civile şi bisericeşti, care aduc daruri bisericii sale (cele din secolul al VII-lea). De altfel, tesalonicenii au o evlavie deosebită pentru ocrotitorul lor, considerând că Sfântul Dimitrie este cel care i-a apărat în timpul atacurilor slavilor, bulgarilor, arabilor, saracinilor şi ale altor popoare, motiv pentru care în unele icoane este reprezentat oraşul Tesalonic în fundal. Mai mult, eliberarea Tesalonicului în timpul războaielor balcanice din 1912 s-a petrecut chiar de ziua Sfântului Dimitrie.
Alături de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi. Mărturie în acest sens stau numeroasele biserici închinate lui, precum şi larga răspândire de care se bucură numele său, purtat, în diferite forme, de către mulţi bărbaţi şi femei.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!