Pentru o gestionare atentă a timpului, atât oamenii de știință, cât și părinții duhovnicești ne îndeamnă să ne facem un bilanț la sfârșitul fiecărei zile și un program zilnic. Cu atât mai mult se impune trasarea unor obiective pentru fiecare an, iar la sfârșitul acestuia să analizăm măsura în care le-am îndeplinit.
Preotul este obișnuit cu stabilirea unui program liturgic, de spovedanie, de vizite pastorale ș.a. În același timp, preotul se află de multe ori în situația de a-și schimba propriul program în funcție de solicitările enoriașilor săi. Totodată, se poate constata că prin accentuarea activității administrative, sociale, pastorale sau de altă natură, preotul își poate identifica destul de greu energia necesară pentru a-și stabili câteva repere sau obiective care să aducă un spor duhovnicesc în viața sa, a familiei și a propriilor enoriași.
În cele ce urmează voi insera câteva repere pastorale, extrase din diferite lucrări ale unor slujitori vrednici, între care stă la loc de cinste preotul profesor Dumitru Stăniloae. Astfel, între articolele părintelui publicate în Telegraful Român vom putea afla repere importante referitoare la viața duhovnicească a preotului, la pregătirea culturală sau la familia acestuia.
Cel mai important reper din viața preotului îl reprezintă atenția față de starea sa duhovnicească. Preotul este slujitor al lui Hristos, deci un hristofor. Preotul nu substituie prezența lui Hristos în viața enoriașilor săi, ci o face mult mai evidentă prin lucrarea lui sfințitoare sau catehetică. Preotul este chemat la slujirea lui Hristos, iar modul în care își împlinește această ascultare mărește sau scade intensitatea luminii sale care oglindește ori adumbrește observarea lucrării Mântuitorului Hristos în lume. Pentru a face evidentă prezența lui Hristos în el și pentru a nu știrbi nimic din măreția lucrării lui Dumnezeu în lume preotul trebuie să se sfințească pe sine, să-și primenească viața, să fie un tată cu inimă de mamă.
Un bun păstor de suflete are în atenție în mod deosebit, atât biserica, dar și casa parohială în care locuiește cu familia sa. Când o casă parohială este des cercetată de cei apăsați de povara grijilor și a suferințelor de orice fel este un semn al faptului că acolo sălășluiește adevăratul om al lui Dumnezeu. Este îndeobște cunoscut faptul că familia preotului reprezintă coloana vertebrală a pastorației. Viața preotului se desfășoară adeseori pe două planuri care se slăbesc unul pe celălalt: 1. planul misiunii dinafara familiei; 2. planul împlinirii responsabilităților familiale. Separarea celor două arii misionare înseamnă slăbirea amândurora. În acest sens, Mitropolitul Antonie Plămădeală preciza în lucrarea: Preotul în Biserică în lume, acasă, faptul că nu poate exista o disimulare sau o sistematizare a activității preotului. Slujitorul lui Hristos nu îndeplinește această lucrare doar în Biserică, ci în orice loc el trebuie să reprezinte pe Dumnezeu.
Totodată, în mod surprinzător, părintele Dumitru Stăniloae sintetiza afirmațiile unui părinte protoiereu dr. Ștefan Cioroianu, care aducea în atenție faptul că mulți dintre fiii de preot nu doar că nu îmbrățișează slujirea preoțească, dar nu doresc să se implice aproape deloc în lucrarea de mărturisire a credinței în domeniile în care lucrează. În aceste condiții „se cuvine deci ca misiunea pastorală a preotului să se îndrepte și la fiii săi. Să nu se mulțumească cu împlinirea datoriilor sale de părinte pur și simplu, ci să caute a fi și în mijlocul familiei sale ceea ce este chemat să fie în mijlocul parohiei: un formator de buni creștini” (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Preotul în familia sa, în Cultură și Duhovnicie, vol. 1, Ed. Basilica, București, p. 180). În acest sens, se recomandă ca preotul să se deprindă a vorbi și în casa lui despre cele sfinte, iar acest demers trebuie împlinit cu toată seriozitatea și căldura, așa cum face la amvon sau în alte circumstanțe.
Iar dacă se intâmplă să simtă venind spre el gândul că nu este profet cinstit în patria lui (Ioan 4, 44) să-l înlăture prin insistență și perseverență, iar astfel va apărea în familie obiceiul de a vorbi despre aspecte cu specific religios. Se poate începe cu citirea frecventă a unor pasaje din Sfânta Scriptură sau din alte lucrări de zidire sufletească. În felul acesta se va împlini cuvântul: Eu însă şi casa mea vom sluji Domnului, că sfânt este! (Iosua 24, 15) și îndemnul Sfântului Apostol Pavel: Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios (I Timotei 5, 8).
Un alt reper deosebit de important îl constituie pregătirea atentă a cuvântului de învățătură și catehizarea credincioșilor. În acest sens preotul trebuie să aibă o aleasă bibliotecă telogică și să fie pătruns permanent de simțul răspunderii pe care o are pentru păstrarea duhului creștinesc în societate. Totodată, preotul are datoria morală de a se apleca atent asupra sufletelor fragile ale copiilor, venind în întâmpinarea acestora cu învățătura folositore oferită la timpul potrivit. Fie că predă el însuși religia sau altcineva împlinește acest nobil deziderat, preotul este dator să mențină o legătură vie cu școala.
Preoților tineri care își caută drumul în slujirea preoțească, prin îndemnurile părintelui Dumitru Stăniloae le punem la inimă următoarele cuvinte: „Stii că altul este destinul preotului decât acela de a se cufunda în noianul preocupărilor unei vieți de suprafață, în grijile, fără larg orizont spiritual, de a adăuga toată ziua încă ceva la patrimoniul material al familiei, în ritmul de respirație al alergăturii întregii lumi din sat” (Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Unui preot tânăr, în Cultură și Duhovnicie, vol. 1, Ed. Basilica, București, pp. 300-301). Preotul tânăr să nu se sfiască a învăța de la cel priceput, iar în acest sens părintele Stăniloae ne reține atenția cu o situație din vremea sa în care într-un sat, la vremea înserării un preot înaintat în vârstă, care își merita confortul cuvenit după o viață de trudă și după multe suferințe, nu cuteza să-și adune credincioșii pentru a le destăinui sensurile profunde ale Evangheliei (Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Energiile preoțești în plină desfășurare, în Cultură și Duhovnicie, vol. 1, Ed. Basilica, București, pp. 351-352).
Totodată, se recomandă păstrarea unei personalități religioase și al unui etos al preotului. Să nu ne fie rușine a purta cu demnitate reverenda. Simpla prezență a unui om cucernic într-un spațiu, în mijlocul unor persoane poate trimite gândul acelora spre Dumnezeu. Preotul este chemat să evite a fi dominat un spirit laic. Și mai mult decât orice, fiecare preot trebuie să argumenteze prin viața sa învățătura pe care o propovăduiește.
În privința activității pastorale, părintele Dumitru Stăniloae recomandă preotului să se apropie de fiecare persoană din parohie, accentuându-se pastorația individuală: „Bogat, sărac, tânăr, bătrân, om onorat de societate, sau proscris de toată lumea, de toți trebuie să te apropii” (Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Problema păstoririi sufletești, în Cultură și Duhovnicie, vol. 1, Ed. Basilica, București, p. 402). Apropierea de fiecare credincios este esnțială pentru deschiderea sinceră a acestora în vederea destăinuirii greutăților care le împresoară sufletele. Iar odată cunoscute problemele, preotul se află în fața provocării de a pansa rănile, de a oferi tratamentul cuvenit la timpul potrivit. Pentru aceasta preotul trebuie să cunoască bine itinerarul vieții duhovnicești prin lecturarea atentă a Sfintei Scripturi și a cuvintelor de folos ale Sfinților Părinți. Desigur, cunoașterea este mai convingătoare atunci este dublată de experiență: „Un preot care a vrut să vindece și sieși și altora atâtea dureri sufletești, care a înregistrat atâtea succese care a învățat din atâtea insuccese, trebuie să fie pentru toți plin de mierea sfaturilor înțelepte”. (Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Problema păstoririi sufletești, în Cultură și Duhovnicie, vol. 1, Ed. Basilica, București, p. 402).
Pentru concretizarea pastorației individuale sunt necesare vizitele pastorale. Acestea sunt efectuate cu precădere de Crăciun și de Bobotează, iar uneori și înainte de Paști. Dar este cunoscut faptul că aceste vizite capătă de multe ori un aspect oficial și protocolar, iar uneori sunt interpretate tendențios și orientate spre un scop pecuniar. În aceste condiții, se impune implementarea unui program de vizite pastorale fără implicații materiale. Timpul cel mai potrivit pentru aceste vizite trebuie stabilit în comun acord cu cei cercetați. Pentru început ar fi potrivit să înceapă aceste vizite cu oamenii cei mai apropiați ai preotului, pentru a oferi răstimpul necesar și celorlalți să-și dorească să fie vizitați. Ideal ar fi ca la anumite familii, în special la cele mai tinere, preotul să meargă împreună cu doamna preoteasă.
Atunci când omul este vizitat în intimitatea căminului său el simte o bucurie de necuprins în cuvinte și o onoare deosebită. Iar în discuțiile personale dintre preot și acea persoană/familie vizitată trebuie să predomine o atmosferă de sensibilitate, de atenție și de prețuire față de cel căruia i-ai călcat pragul. În susținerea celor precizate, pr. Dumitru Stăniloae afirma: „Peste tot e o metodă excelentă aceea de-a dezgropa de sub straturile de răceală și de sălbăticie floarea gingașă a sensibilității pe care o are aproape fiecare suflet” (Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Vizitarea familiilor, în Cultură și Duhovnicie, vol. 1, Ed. Basilica, București, p. 617).
Prin asumarea acestor repere pastorale, preotul transformă comunitatea pe care o păstorește într-o familie și va avea aproape un sprijin foarte puternic. Iar realizările acestei familii extinse vor fi împlinirile Bisericii celei Una Sfântă Sobornicească și Apostolească. Astfel, o biserică, o casă parohială sau un așezământ filantropic zidite de preot și de comunitatea sa, reprezintă alcătuiri integrate în patrimoniul Bisericii lui Hristos. „Ar fi o mare eroare să spună un preot: acești credincioși sunt ai mei pentru că eu i-am întors de la o altă confesiune, sau: eu i-am trezit la o viață religioasă mai intensă. Preotul lucrează prin puterea și harul primite de la Biserică și în acțiunile lui bisericești este un slujitor al Bisericii. Lucrează ca un angajat al ei, pentru ea, nu pentru sine”. (Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Hristos și preotul, în Cultură și Duhovnicie, vol. 1, Ed. Basilica, București, pp. 622-623).