Biserica este locul de întâlnire a timpului cu veşnicia. Omul, când intră în ea simte veşnicia ei, iar în acest context putem evoca mărturia emoţionantă a unui ierarh al Bisericii noastre, care afirma într-un interviu că: „de fiecare dată când intru în Biserică mă simt ca la Paşti, într-o atmosferă plină de har în care simţi puterea lui Dumnezeu” (IPS Justinian Chira, Trăiţi frumos şi-n bucurie, în Crinii Ţarinii, vol. 2, Ed. Nicodim Caligraful, Mănăstirea Putna, 2014, p. 21). Biserica este spaţiu sfânt şi timp sfinţit, în care omul intră şi se roagă, iar atunci când pătrunde în atmosfera duhovnicească a celor adunaţi în numele lui Hristos (Matei 18, 20) nu se plictiseşte, ci îndrăgeşte tot mai mult locaşul sfânt, jertfind fiecare clipă lui Dumnezeu.
Prin timpul închinat Creatorului, omul poate trăi duhovniceşte timpul de dinainte de cădere, în care Dumnezeu venea în întâlnirea zidirii Sale, în răcoarea serii (Facere 3, 8). Mai mult decât atât, în Biserică suntem contemporani cu opera de mântuire împlinită de Iisus Hristos, prin care orice clipă de rugăciune devine timp al mântuirii. Pentru a accentua această realitate, Biserica pecetluişte fiecare clipă, zi sau an ca moment al mântuirii (II Corinteni 6, 2).
Prin întocmirea anului bisericesc şi prin rânduielile ei de cult, Biserica urmăreşte în primul rând, ca Persoana şi amintirea Mântuitorului să fie prezente, în chip tainic, dar real şi continuu, în fiecare din zilele şi anii vieţii noastre. Datorită şirului de sărbători etapele vieţii Mântuitorului sunt făcute prezente liturgic, în fiecare an pe pământ. În chipul acesta, anul bisericesc ortodox reînnoieşte, în cadrul timpului istoric şi al experienţei umane, viaţa cu Hristos şi în Hristos prin care se realizează perihoreza dintre Καιρός-ul divin, al vieţii împărăţiei cu timpul cronologic (Χρόνος), trecător, al umanităţii (Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, vol. I, ed. a 3-a îngrijită de pr. Eugen Drăgoi, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002, p. 114).
Între Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu este o relaţie de continuitate, în înţelesul că acela care primeşte să facă parte din Biserică şi să trăiască după rânduielile ei, poate avea conştiinţa că face parte din Împărăţia lui Dumnezeu, şi poate trăi cu nădejdea că va face parte şi din Împărăţia ce va urma judecăţii din urmă (Pr. Prof. Dumitru Belu, Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica, în „Studii teologice”, seria a 2-a, (1956), nr. 5-6, p. 553).
Plecând de la cuvintele rostite în cartea Apocalipsa: „Iată eu stau la uşă şi bat. Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el” (3, 20), părintele profesor Dumitru Stăniloae preciza faptul că timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide (Pr. Prof. Dr., Dumitru Stăniloae, Timp şi Veşnicie, Ed. SLG Press, format digital, pp. 1-23). Pe planul vieţii morale a credinciosului, sfinţirea timpului înseamnă valorificarea lui, în aşa fel, încât existența lui să fie o doxologie adusă lui Dumnezeu, o binefacere aproapelui și o realizare a propriei persoane. Valorificând şi chivernisind bine timpul mântuirii, omul va şti că există vreme potrivită pentru pocăinţă, pentru despătimire şi pentru multe lucrări, care-l conduc spre sfârşitul creştinesc şi spre întâlnirea deplină cu Dumnezeu.
Întreg timpul vieţii credinciosului este vremea sau prilejul neguţătoriei celei bune şi a îmbogăţirii veşnice (Stihira a III-a, de la Stihoavna Vecerniei zilei de Marţi, gl. I, în Octoihul Mare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 50). Irosirea timpului sau a prilejului de a realiza lucruri frumoase și folositoare, reprezintă o mare pierdere pe care o poate suferi credinciosul, iar în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: Mai degrabă să pierzi orice, dar nu timpul!. De altfel, prin încadrarea în Biserică, credinciosul investeşte în timpul vieţii sale, mai ales în clipa de faţă, pentru că acum-ul este vremea noastră. Referindu-se la valoarea lui acum, Sfântul Isaac Sirul zice: ,,Cel ce alunecă a doua oară, în nădejdea că se va pocăi, se poartă cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia îi vine moartea pe neştiute şi nu apucă timpul, în care îşi pune nădejdea să împlinească faptele virtuţii”; şi iarăşi: ,,trebuie să cunoaştem în tot ceasul, că în cele douzeci şi patru de ore ale nopţii şi ale zilei avem nevoie de pocăinţă” (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, în Filocalia, Vol. X, trad., introd. şi note, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 311). Risipirea clipei prezente este un act de inconştienţă. Acum este timpul îndreptării noastre, este momentul decisiv al mântuirii sau al osândirii noastre.
Fiecare clipă care trece, fără ca omul să fi luat decizia, pentru schimbarea sa în bine, este o clipă irosită şi un timp pierdut. Clipa se prezintă astfel ca semn al unei posibile mântuiri, dar şi ca semn al unei posibile căderi şi de aceea ea trebuie chivernisită cu multă trezvie. Importanţa clipei de faţă e legată mai ales de faptul că e singura dată nouă în mod sigur de Dumnezeu. Deci în fiecare moment trebuie să gândim frumos și să facem binele. Când Dumnezeu ne dă un şir îndelungat de zile, suntem invitați să conștientizăm că aceastea au menirea de a ne ajuta pentru a creşte în asemănarea cu El.
Înţelepciunea poporului român, hrănită din duhul filocalic, are acest simţ teologic referitor la importanţa fiecărei zile atunci când spune: Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi! Ce nu lucrăm la momentul potrivit riscă să fie pierdut pentru totdeauna. În ,,Jurnal de scriitor”, F. M. Dostoievski conştientizează unicitatea fiecărei clipe, valoarea şi importanţa ei, tocmai în momentul condamnării la moarte: ,,Dacă mi s-ar dărui din nou viaţa, nici o clipă nu aş mai irosi-o în zadar” (F. M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 214). Iadul, după expresia aceluiaşi scriitor rus, nu este altceva decât un prea târziu (Fraţii Karamazov, vol. II, Ed. Adevărul, Bucureşti, 2011, p. 394). Iadul este un acum irosit, scăpat de sub atenţie, ieşit din privegherea pentru așteptarea Mirelui Hristos (Matei 25, 1-13). Tot ce facem acum am putea să facem mâine sau poimâine. Totul ar deveni la fel de indiferent. Clipa îşi datorează valoarea sa faptului că binele împlinit sau neîmplinit la timpul potrivit va avea efecte surprinzătoare la sfârșitul vieții noastre.
Pornind de la cuvintele lui Mircea Eliade, care spunea că timpul este singurul lucru, care într-adevăr se pierde, descoperim, privind în urmă, o sumă de momente fructificate sau irosite. Nu-i suficient să-i spui cuiva nu pierde timpul! sau alte expresii stereotipe, pentru că în afara unei evidenţe dureroase, aceste afirmaţii, spuse meditativ sau nervos, nu dau soluţii. Cu toate acestea, o variantă foarte frecvent aleasă ca răspuns este cultivarea unui program riguros, în încercarea de a ne face mai eficienţi.
Pierderea timpului fără valorificarea lui creatoare este o pagubă irecuperabilă, pentru că Dumnezeu ne-a oferit timpul, ca să-l petrecem spre slujirea Lui, iar atunci când îl irosim în mod nevrednic, încercăm să căutăm îndreptăţire, deşi suntem conștienți că timpul trece lăsând urme vizibile în existența noastră. Chiar dacă trupul este supus îmbătrânirii odată cu trecerea timpului, totuşi sufletul cunoaşte o îmbogăţire, o întinerire dacă are un sfetnic bun în mintea chibzuită.
Ceea ce poate realiza mintea în timpul vieții este o anumită succesiune sau organizare a acțiunilor noastre. Când organizarea acestora este difuză sau haotică, percepem ceva indistinct, o continuitate vagă, fără nici un relief. Din moment ce ne fixăm atenția și încercăm să evidențiem repere, putem contura forme, intervale, cadențe, transformări. Ordonarea evenimentelor după succesiunea temporală, compararea duratelor, perceperea adiționărilor și diminuărilor temporale, a împărțirii duratelor în unități de timp, toate acestea se învață în primii ani de formare intelectuală (Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoș, Timp și temporalitate în educație. Elemente pentru un management al timpului școlar, Ed. Polirom, Iași, 2002, p. 103).
În încordata viaţă modernă pe care o trăim, problema chivenisirii timpului este una dintre cele mai importante. Simțim tot mai intens sentimentul accelerării timpului, iar acest fapt ne afectează. Fiecare dintre noi, cel puţin o dată în viaţă, am constatat că timpul zboară mai repede acum faţă de perioadele anterioare, faţă de copilărie, când verile ni se păreau nesfârşite, zilele lungi cât săptămânile, iar anii interminabili. Ce s-a petrecut cu noi? Viteza crescută a comunicării în aceşti ultimi ani, precizia programării acţiunilor, controlul lor, stresul, viață dezordonată, ne pun în faţa acestei realităţi sau este vorba despre o contracţie reală şi perceptibilă a timpului, pe care ştiinţa chiar o poate confirma?
Poate că aceste întrebări, trăiri sau nedumeriri nu ar avea nici o importanţă, dacă nu s-ar solda cu o constatare amară şi paradoxală la apusul soarelui: A trecut ziua şi nu am făcut nimic, cu toate că am fost ocupat tot timpul. Seara, ajunşi acasă de la serviciu, suntem obosiţi, constatăm că planul pentru ziua în curs nu s-a realizat, ne certăm cu cei din jur, devenim agresivi, gândurile ne sunt întuncate şi nu le mai putem pune în ordine, uităm ce am făcut sau ce avem de făcut şi lista aceasta a neputinţelor inexplicabile poate continua ducându-ne la disperare. Sunt cercetători care pun aceste consecinţe pe seama unui manegement defectuos al timpului, explicându-l printr-o lipsă a controlului asupra opţiunilor noastre, a planificării priorităţilor şi împărţirea timpului în funcţie de acestea. În viziunea lor, în condiţiile arătate, timpul trece mai repede, realizările noastre sunt nesemnificative, iar relaxarea se rezumă doar la un concept, la care ne putem gândi cu regret la sfârşitul zilei, când picăm răpuşi de oboseală şi somn. Remediul recomandat de ei? Să fim mai selectivi, să alegem doar ce aduce valoare, să respingem evenimentele nesemnificative care ne consumă resursele interne şi externe.
În contextul în care ne trăim viaţa, identificăm în toate momentele o activitate lucrativă care asfixiază atât de mult, încât nu mai avem timp de nimic, ci totul este deviat spre obţinerea unui câştig, care în cele din urmă nu aduce nici măcar o simplă bucurie, fiind aşa cum spune Andrei Pleşu „un câştig din care nimeni nu are de câştigat” (Andrei Pleșu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, ed. a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 13). Modelul unei astfel de chivernisiri a timpului este greșit, pentru că se practică frecvent o investiţie maximă în muncă, pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, la împlinirea unei vârste tot mai înaintate. Făcând un bilanţ a realizărilor, unii oameni observă că au tot ce le trebuie, însă timpul nu le mai oferă şansa tinereţii, în care să se bucure de ceea ce au. Rezolvarea acestei probleme o identificăm la acelaşi autor, amintit mai sus: „reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp, blestemul de a fi mereu ocupat suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: singurătatea şi răgazul”.
Ortodoxia preţuieşte fiecare clipă a vieţii şi de aceea îi propune omului un program duhovnicesc, care să fie ca un ghid, pentru folosirea cu priinţă a fiecărui moment din viaţă. Îndeosebi, în mănăstiri există o rânduială, prin care omul se pleacă lui Dumnezeu, în anumite răstimpuri, ca să pecetluiască fiecare ceas care a trecut din zi. În afara acestei rânduieli, creştinul este chemat să se roage neîncetat (I Tesaloniceni 5, 17), mai ales cu rugăciunea lui Iisus (I Corinteni 14, 19), iar mai presus de orice să fie prezent permanent la chemarea lui Hristos. Chiar în timpul unei zile, Biserica îi pune înainte omului întreaga istorie a mântuirii, începând cu Vecernia sau timpul aşteptării Mântuitorului, Utrenia care întrezăreşte venirea lui Hristos, Miezonoptica, perspectivă a eshatologiei, şi celelalte slujbe, ce reprezintă treptele spre împlinirea iconomiei mântuitoare.
Fără un program duhovnicesc adecvat şi fără trezvie, omul poate pierde într-o clipă un timp bun chivernisit într-o viaţă întreagă. Din acest motiv Sfântul Efrem Sirul îndeamnă: Să nu fericeşti pe nimeni înainte de sfârşit, dar nici să te deznădăjduieşti de mântuirea nimănui! Un program pentru folosirea timpului ne propune Sfântul Apostol Pavel: răscumpăraţi vremea (timpul), căci zilele rele sunt (Efeseni 5, 16). În contextul înrăutăţirii zilelor, prin activitatea abuzivă a omului, trebuie să folosim cu înţelepciune orice clipă. Noi risipim timpul în anii tinereţii, iar mai târziu, când avem nevoie de el, de vigoarea acelei vârste, el nu mai este. De multe ori, semănăm în conştiinţa noastră concepţia că timpul ne aparţine, că putem face ce vrem noi cu el, că-l putem risipi sau pierde, că am fi stăpâni pe el. Or timpul, adică perioada în care noi ne perindăm pe acest pământ, este un mare dar al lui Dumnezeu.
Ce mare valoare are chiar şi numai o oră! În câteva minute se poate face un avort; durează doar o clipă să loveşti obrazul vecinului tău; privirea duşmănoasă se îndreaptă spre celălalt într-o fracţiune de secundă, iar lista ar putea continua. Şi totuşi, câte lucruri se pot face într-o oră, chiar şi într-un minut. O oră poate să ne schimbe viaţa, ba chiar şi veşnicia. Tâlharul din dreapta Mântuitorului, pe Golgota, s-a mântuit în câteva clipe. Cântările noastre liturgice ne spun că acesta a furat raiul într-o clipă (Troparele Ceasului al IX-lea, Ceaslov, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 145). Tâlharului de pe cruce i-au fost necesare câteva secunde pentru rugăciunea curajoasă, prin care cerea să-l pomenească Mântuitorul, atunci când va veni în împărăţia Lui, iar Hristos l-a încredinţat prin răspunsul cunoscut: astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).
Pr. Filaret RUSCAN
foto credit: Cristi Turculeț