„Sfinția Voastră, vă scriu acestea cu suflet smerit, din pricina dragostei mele față de dumneavoastră, desigur, asemenea şi fațǎ de PS Damaschin Dorneanul şi nu în ultimul rând fața de toată obştea Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”.
Deși de multe ori am umblat în rătăcire, nu ne vom opri prin a urma Domnului în toate zilele vieții noastre. Curând cu ajutorul Maicii Domnului am reușit să ajungem în Paraclisul Mănăstirii pentru a ne închina Sfântului și a Îl slăvi pe Dumnezeu împreuna cu soția, …, și cu fiul nostru …. Tot cu voia Preasfintei am vizitat Sfânta Mănăstire Dragomirna, unde fără îndoială se poate observa Harul Sfântului Duh care le-a zidit pe toate și prin care dăinuie pacea asupra acelui sfânt locaș.
De asemeni, cea mai frumoasă parte din această „excursie” programată de către Maica lui Dumnezeu a fost alături de Sfânta sa icoană de pe Rarău.
Nevrând să îmi cheltuiesc zilele vieții în rătăcire din nou și din nou am hotărât să urmez postul rânduit de Biserică din dorința arzătoare pentru Hristos. Desigur, uneori credeam că aceste „rătăciri“ vor lua capăt după săvârșirea Tainei Cununiei care s-a petrecut tot cu binecuvântarea Preasfintei la data de …, însă împresurările au continuat să vină, deși nădejdea este tot în Domnul!
Soția mea este într-adevăr un dar de la Dumnezeu, precum și fiul nostru o mare binecuvântare, dar de multe ori îmi este împotrivă. Împotriva dăruirii cu totul lui Dumnezeu. De pildă ținerea postului sau participarea la Sfânta Liturghie (la toată) sau ascultarea pildelor sfinților părinți ori disprețuirea celor apropiați nouă și aici mă refer la nașii noștri de cununie (preot paroh și fost profesor de religie al ambilor din liceu) la părinți și rude. Este adevărat că nu toți oamenii au aceleași idei, la fel cum nu toți oamenii Îl caută pe Dumnezeu. În schimb sunt de acord cu Apostolul când spune că dragostea este totul, însă se bucură doar de adevăr.
În urma unei discuții de seară cu soția, servind un pahar de vin roșu, în care îi spuneam toate lucrurile cu care nu sunt de acord, am început să rostesc rugăciuni în minte și evident, încercând să realizez un cadru cât mai relaxant, am început să îi masez talpa pictorului (așa obișnuiesc și uneori chiar simt lucruri atunci când fac asta cu semenii mei). Bunicul meu in vârstă de 85 de ani și bolnav de diabet cu afecțiuni grave ale sistemului nervos și circulator periferic, la fel obișnuiesc să îi masez tălpile și mâinile pentru a încerca să îi fie mai bine, lucru care evident pe femeie o deranjează, reproșând „că mie nu îmi faci”).
La un moment dat, rostind rugăciunile începătoare, am ajuns la un punct în care mi-am aruncat privirea către recipientul cu Agheasma Mare în ideea să îmi ating degetele și apoi să continui să masez. Mintea mea în continuare gândea cele sfinte, deși cu mici întreruperi, pentru că nu găseam continuarea ei, reluam de la capăt, iar aici eram poposit la Crez unde mă ridic și aprind cele trei lumânări pe care obișnuim să le aprindem seară de seară (lucru care este în datoria soției, precum și împrospătarea camerei cu „miros de bună mireasmă duhovnicească“), în momentul când am aprins acele lumânări deja mintea mea a continuat singură: Lumina din Lumina… de unde m-am „împotmolit“ și am dus până-n final. După, revenind la masă cu recipientul de Agheasmă Mare în mână și cu paharul de vin pe masă, i-am spus soției că vreau să pun agheasmă peste vin și am întrebat-o dacă vrea să facă ea asta. Desigur că a acceptat, dar întrebarea mea era dacă va bea împreună cu mine.
Am să mă opresc aici cu această relatare, deoarece nu vreau să fie oarecum prea plictisitoare. Însă vă scriu aceasta cu smerenie pentru că nu cunosc dacă am făcut o greșeală pentru a mă putea mărturisi la Sfânta Taină a Spovedaniei. Iar faptul pentru care am decis să vă scriu Sfinției Voastre, eu fiind de loc din …, este simpla dragoste părintească pe care o arătați și cu care ne împărtășim cu toții.
A Domnului este toată slava, cinstea și închinăciunea, în veci. Amin!”
