Sfântul Arhidiacon Ștefan - Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Ştefan – Stephanos, un nume provenit din aramaicul Kelila, care în limba greacă înseamnă „coroană” – era un iudeu elin, „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt” (6, 5), care „plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor” (6, 8). Era format la şcoala lui Gamaliel, profesorul lui Saul, devenit mai târziu 

Iubiți cititori și cititoare,

Sfântul Arhidiacon Ştefan este unul dintre cei şapte diaconi, alături de Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae, prozelit din Antiohia, care au fost aleşi de mulţimea ucenicilor, în vederea degrevării apostolilor de responsabilităţile privind activităţile filantropice.

Dumnezeu i-a ales pe aceşti mărturisitori ca pe nişte iconomi, care ştiu să chivernisească bine cele ce le sunt încredinţate. De altfel, motivul alegerii şi hirotoniei lor se găseşte consemnat în Faptele Apostolilori, în capitolul 6, versetul 1: „Eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi”. Cârteau, pentru că apostolii nu mai răzbeau să facă faţă la mese, obştea creştinilor sporind de la o zi la alta. Aşa că, cei şapte au fost chemaţi să descopere fericirea veşnică în iubirea şi slujirea aproapelui.

Sfântul Ştefan – Stephanos, un nume provenit din aramaicul Kelila, care în limba greacă înseamnă „coroană” – era un iudeu elin, „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt” (6, 5), care „plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor” (6, 8). Era format la şcoala lui Gamaliel, profesorul lui Saul, devenit mai târziu Pavel.

Sfântul Evanghelist Luca spune despre Sfântul Ştefan că nimeni nu putea „să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea” (6, 10). Era o înţelepciune care izvora din comoara înţelepciunii şi a cunoştinţei lui Hristos (Coloseni 2, 3). De aceea, avea o înţelepciune de invidiat. Şi aceasta se vede din cele puse la cale de unii din sinagoga numită a liberţilor, adică a celor ce proveneau din rândurile cirenenilor şi ale alexandrinilor sau ale celor din Cilicia şi din Asia (6, 9), care îl acuzau pe Ştefan că ar fi grăit blasfemii împotriva lui Moise, împotriva Legii, a datinilor şi chiar a Templului (6, 13).

Pe fondul acestor acuze, l-au dus în Sinedriu (6, 12), constituit ad-hoc, ca şi în cazul procesului lui Iisus, cu acelaşi complet de judecată. Şi ca să le demonstreze că acuzele lor erau nefondate, Ştefan le-a ţinut una dintre cele mai profunde cuvântări, consemnată fără economie de cuvinte de Sfântul Evanghelist Luca, autorul Faptelor Apostolilor (cap. 7).

Cuvântarea Sfântului Ştefan este structurată astfel: în prima parte (7, 1-19) le-a vorbit despre patriarhii Avraam, Isaac, Iacov, precum şi despre Iosif, care a fost vândut de fraţii săi în Egipt, din invidie; în partea a doua, le-a vorbit despre istoria poporului ales din timpul lui Moise (7, 20-46); iar în partea a treia, le-a vorbit despre Templul lui Solomon, iniţiat de regele David, criticând totodată comportamentul celor împietriţi la inimă şi a celor netăiaţi împrejur, care stau împotriva Duhului Sfânt, aducându-le aminte de comportamentul părinţilor lor faţă de profeţi şi de Legea primită de la îngeri, pe care n-au păzit-o (7, 47-53).

Naratorul spune că în timp ce Ştefan le vorbea, „faţa lui [era] ca o faţă de înger” (6, 15). Iubirea lui Dumnezeu îl transfigura.

Discursul lui Ştefan, expus într-o manieră impecabilă, cu o logică de piatră preţioasă, i-a scandalizat şi mai mult pe acuzatorii săi, grăbind astfel uciderea cu pietre a diaconului Pietrei din capul unghiului, Care este Hristos.

Atunci Ştefan, fiind plin de Duhul Sfânt, – şi nu de mustul invidiei şi al răutăţii, precum cei din Sinedriu –, privind spre cer, ca o supremă argumentare a adevărului propovăduit, a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (7, 56).

Însă ei, strigând cu glas mare şi neputând suferi cele auzite, şi-au astupat urechile şi într-un cuget s-au năpustit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate, pentru că acolo, în cetatea sfântă, care era numită şi cetatea păcii – Ierusalim, nu aveau voie să ucidă pe cineva, l-au lovit cu pietre pe Ştefan, care sub lovituri se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!”. Şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit” (Fapte 7, 57-60). Adică a intrat într-un alt plan al existenţei, cel al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Martor al celor întâmplate, care de altfel păzea hainele celor implicaţi în linşaj, aprobând în inima sa fapta ucigaşilor, nu era altul decât Saul. Se pare că Saul era rudă cu Arhidiaconul Ştefan, pentru că hainele celui omorât cu pietre erau încredinţate unei rude.

Acum se împlineau spusele lui Hristos, rostite cu diferite ocazii: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni.” (Ioan 15, 20).

Din cartea Faptele Apostolilor aflăm că „bărbaţi cucernici au îngropat pe Ştefan şi au făcut plângere mare pentru el” (8, 2). Nu se precizează dacă aceştia erau elini sau iudei.

Mormântul Sfântului Ştefan a rămas timp de câteva secole necunoscut. Abia în anul 415 i s-a arătat în vis unui anumit preot, pe nume Lucian, locul în care a fost înmormântat. Moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost scoase la lumină din mormântul aflat la Caphar Gamala, la aproximativ 32 km de Ierusalim, spre nord, şi duse la început în biserica de pe Muntele Sion, în ziua de 2 august, zi ce apare consemnată şi în Sinaxare.

În 460 au fost mutate în biserica ridicată în 444 de împărăteasa Eudoxia, soţia lui Teodosie al II-lea, în afara Porţii Damascului, adică în locul unde, potrivit tradiţiei, a avut loc martiriul Sfântului Ştefan.

În secolul al XII-lea a apărut însă o altă tradiţie, conform căreia Sfântul Arhidiacon Ştefan ar fi fost martirizat lângă poarta numită mai târziu Poarta Sfântului Ştefan.

Moaştele au fost duse apoi la Constantinopol şi de aici, la Roma, fiind aşezate în Biserica „Sfântul Lavrentie”. Părticele din moaştele Sfântului Ştefan se află şi în Moldova, cum ar fi la Mănăstirea Secu sau la biserica din incinta Spitalului Judeţean Suceava.

Ruinele bisericii ridicate de împărăteasa Eudoxia au fost descoperite spre sfârşitul secolului al XX-lea şi un nou edificiu a fost ridicat de călugării latini pe vechile temelii. De altfel, astăzi majoritatea locurilor sfinte se află în custodia călugărilor franciscani. Nu lipsesc însă nici lăcaşurile de cult ortodoxe, în care candela credinţei martirilor din Ţara Sfântă nu s-a stins niciodată.

Adăugați un comentariu